Mulţumită lui Edward Snowden, ştiu acum că Agenţia de Securitate Naţională a Statelor Unite mă spionează. Folosind Google, Facebook, Verzion şi alte companii de Internet şi comunicaţii, strînge o cantitate imensă de informaţii care conţin, fără îndoială, date despre e-mail-urile pe care le trimit sau pe care le primesc, telefoanele sau cărţile de credit pe care le folosesc.

Pentru că nu sînt un cetăţean al Statelor Unite, totul este perfect legal. Dar chiar dacă aş fi fost american şi chiar dacă informaţiile personale n-ar fi constituit neapărat o ţintă directă pentru operaţiunile de supraveghere, cel mai probabil că ele tot ar fi fost colectate.

Ar trebui să mă scandalizeze această invadare a vieţii private? După 30 de ani, scenariul lui George Orwell din 1984 a devenit, în sfîrşit, realitate? Este Big Brother cu ochii pe mine?

Totuşi, aceste lucruri nu mă scandalizează. Bazîndu-mă pe ceea ce ştiu pînă acum, nici nu mă prea interesează. Este puţin probabil ca cineva să-mi citească e-mail-urile sau să-mi asculte convorbirile pe Skype. Volumul de informaţii digitale stîrnse de ANS face ca aceste lucruri să fie imposibile.

DE ACELASI AUTOR Morala marilor producători alimentari Cum ar fi să trăim 1000 de ani? Alteratele alegeri americane Dumnezeu şi femeia în Iran În schimb, prin aceste softuri se pot extrage informaţii pe baza cărora se alcătuiesc tipare ale unor activităţi suspecte, tipare folosite mai apoi de analiştii serviciilor de securitate, în speranţa depistării teroriştilor. Acest proces nu diferă prea mult de cel folosit de companiile care colectează şi analizează date pentru a-şi eficientiza reclamele, găsindu-şi, astfel, un public-ţintă, sugerîndu-ne chiar şi online răspunsuri pe care, probabil, le căutăm.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu se referă la tipul de informaţie pe care guvernele sau companiile o adună