Stimate domnule Pleşu,

Cunoscîndu-vă spiritul dilematic declarat, îmi permit, cu politeţea care se impune, să vă combat parţial teza din ultimul articol, avînd de partea mea argumentul unei neplăcute experienţe personale. Iată despre ce este vorba. În cadrul unui concurs organizat de Ambasada Franţei pentru acordarea unor burse de studiu, am avut curajul de a propune un proiect, care a şi fost apreciat, de vreme ce am fost chemată la Bucureşti pentru a-l susţine. Comisiile erau formate din persoane de prestigiu, drept pentru care nici nu le voi menţiona aici. Oricum, nu cu ai noştri conaţionali am să mă bat în aceste rînduri, ci cu distinsa – doar la prima vedere, din păcate – doamnă din Franţa, universitară, de bună seamă, care prezida comisia ce m-a evaluat pe mine. Impropriu spus „pe mine“, de vreme ce proiectul ar fi trebuit analizat, iar nu persoana care l-a redactat, şi cu atît mai puţin ideile acesteia.

Şi iată cum am fost nevoită a suporta, minute nesfîrşite, încălcarea, rînd pe rînd, a principiilor stipulate în documentul pe care l-aţi criticat dvs. în articol. Cu vocea ridicată ce trăda o bruscă ieşire isterică, cu privirea ironică şi mult patos deplasat, doamna în chestiune a declamat irelevanţa proiectului propus de mine, oferind în final gestul suprem şi teatral de a arunca dosarul pe masă, cu dispreţ. Degeaba colegii ei de masă au încercat o calmare a spiritului frămîntat, simţindu-se vizibil stînjeniţi de situaţie. „Doamna“ era deja mult prea înfierbîntată pentru a permite o temperare.

Ei bine, vă gîndiţi – şi pe bună dreptate – că proiectul respectiv nu valora nici cît o ceapă degerată. De era aşa, aş fi bifat cu demnitate un eşec şi aş fi învăţat lecţia ce se impunea, fără a face o dramă din asta. Dar nu. Problema era alta. I-am atins, rafinatei doamne, o coardă sensibilă a spiritului: abordarea ideologică implicită în proiectu