Aspecte psihologice Oricine a experimentat migraţia pe o perioadă de timp suficient de îndelungată poate confirma unul dintre paradoxurile inerente acesteia: persoana care se întoarce în ţara de baştină nu mai seamănă cu cea care a plecat, nu mai este aceeaşi, atît în ochii celorlalţi, cît şi în propria sa imagine despre sine. Reîntoarcerea bîntuie neîncetat gîndurile tuturor migranţilor din lume, dar odată ce ea se produce de o manieră efectivă, este acompaniată de un şoc teribil. Departe de a fi vorba de o regăsire a identităţii iniţiale, cea pe care subiectul o are înainte de a lua hotărîrea exilului, repatrierea se transformă foarte brusc într-un efort de recucerire a alterităţii, ce începe chiar în momentul în care formalităţile vamale sînt în curs de a fi îndeplinite de către un funcţionar plictisit şi foarte puţin amabil comparat cu cel cu care erai obişnuit în Occident. Este adevărat, sentimentul nu este acelaşi cu cel experimentat anterior, într-o ţară străină şi total necunoscută, unde trebuie să înveţi să cunoşti, adesea contra-timp, "modul de funcţionare" şi codurile comportamentale ale societăţii de primire şi ale celor din jurul tău; cu toate acestea, acest sentiment-trăire-intuiţie există şi capătă o importanţă tot atît de mare ca şi înainte. Este vorba mai degrabă de o senzaţie difuză şi foarte specială care îţi spune că va trebui să-ţi reaminteşti utilizarea spaţiului autohton şi a detaliilor sale intime pe care le credeai uitate, dar care erau doar adormite de efectele exilului. În cursul călătoriei sale, exilatul a experimentat prin natura condiţiei sale îndepărtarea de "celălalt", de autohtonul patriei de adopţie temporară. Acum el este surprins să constate îndepărtarea de fostul său "aproape". Iar cînd spunem "aproape" ne gîndim nu numai la persoanele din familie, prieteni cu care legăturile s-au păstrat etc., ci şi la omul de pe stradă, c