Spaima tururilor de pantaloni şi a secţiilor de ortopedie, care nu mai pridideau iarna cu îndreptat mâini şi picioare, îşi cam mutase deja tot calabalâcul, la începutul lui 1989, într- o nouă locaţie. "Orăşelul copiilor" părăsise "Ultimul leu" pentru Ţiglina 1. Mai rămăsese doar roata imensă, care cândva te înălţa în nişte bănci, spre cer. A zăcut mulţi ani acolo, un fier înţepenit, care incomoda priveliştea din "Casa de Cultură a Ştiintei şi Tehnicii pentru Tineret" cu care Galaţiul fusese binecuvântat de prin 1986.
A! Leul a rămas şi el! Ba chiar supravieţuieşte şi azi. Nu era un leu de grădină zoologică, nici măcar unul de piatră. "Ultimul leu" fusese cândva botezată o cârciumă unde beţivul îşi potolea setea până la cea din urmă monedă. De la cârciumă luase numele şi "complexul" alimentar comunist, cu "pâine", "băcănie", "alimentară" şi "aprozar", iar de acolo, întreaga zonă.
Ca să ajungi la "Orăşelul copiilor" din Ţiglina treceai printr-un gang care începea cu cofetăria Trandafirul, unde de obicei se găseau numai prăjituri "Violeta", care băteau în expirat, după culoare. Pe la mijlocul gangului – încă o cofetărie, cât să exaspereze nervii părinţilor care trebuiau să explice din nou care e treaba cu "Violetele" şi să promită că fac rost spre seară de savarine de la cofetăria unde lucra "o cunoştinţă".
Nici nu trebuia să ajungi în "orăşelul" Galaţiului ca să-ţi rupi pantalonii sau să-ţi scrânteşti vreo mână. Pentru că, după gang, venea o zonă cu scări, pante şi asfalt strâmb, deseori ornate cu gheaţă.
Dar merita, pentru că priponit de glugă, strâns de braţ, patinând pe cizmuliţe, mai de plăcere, mai de nevoie, vedeai deja "Globul copiilor" din orăşel. Chiar pe dreapta, după intrare. Avea pe el desenaţi copii de toate culorile. Şi mai negri, şi mai bălai, şi mai creţi, şi mai linşi, cu ochi ma