Simt in ceafa intepaturile larmei din spate. Noroc ca ma consoleaza confortul scaunului de teatru in care ma aflu. De aici, din rândurile din fata, se simte mirosul de scena. Parfum, rumegus si musama, colonia de arome a teatrului. Se simte placut caldura prin oase. Din nou galagie. Mugurele abia rasarit al bunei mele dispozitii e trântit definitiv de o sonerie de mobil in ritm de manea. Intorc ochii irascibil. Pe la mijlocul salii, cam 60 de adolescenti de gimnaziu isi afirma puternic si vocal personalitatea in formare. Caut profesorul. E o doamna izolata la inceput de rând, având capul vârât struteste intre paginile veline ale programului. Nu pare a auzi nimic, nu pare a sesiza nimic. Ma intreb daca nu cumva e surda. Bate gongul. Se sting luminile. Brusc chiote, haulituri, tipete izbucnesc din haita de hormoni dezlantuiti. Primul spot luminos cade pe chipurile actorilor incremeniti in asteptarea finalului apocalipsei de decibeli. Piesa incepe sonor ca un meci. Dar nu din voia regizorului, ci din dorinta imberba a adolescentilor. Ei vor si stiu sa se distreze. Deocamdata au invatat doar lectia distractiei de tribuna. Incântarea delicioasa a teatrului nu le-a fost inca infatisata. Se joaca „Steaua fara nume“ a lui Mihail Sebastian. Actorii nu sunt doar artisti, ci si profesori. Profesori de conduita, profesori de bun simt si eleganta. Predau fara cuvinte, doar din priviri si pauze intelept interpuse intre fluieraturi si dialogurile ce-ar fi trebuit sa curga cursiv. Cu timpul, sala adolescentina se imblânzeste si intepaturile din ceafa se risipesc. Stilata si frumoasa Mona (jucata de Alexandra Velniciuc) tocmai apare misterios in gara de provincie, ametind cu farmecele ei un cinstit profesor de matematici (inspirat interpretat de Valentin Mihali). Povestea se deruleaza alert, trimitând-o pe frumoasa diva in patul profesorului pasionat de astronomie. La final apare bog