Cînd, în 1997, publicam la Editura Nemira Turnirul khazar (împotriva relativismului contemporan), reeditat în 2003 de Editura Polirom cu completări importante, problema pe care mi-o puneam nu era, stricto sensu, respingerea relativismului cultural, epistemologic şi etic. Aceasta mai întîi, fiindcă o doză bine temperată de relativism mi se părea (şi mi se pare în continuare) a fi necesară pentru respingerea oricărui tip de dogmatism şi fundamentalism. În al doilea rînd, ocupîndu-mă de chestiunea relativismului, am constatat că respingerea relativismului, mai ales a celui radical, este o sarcină destul de simplă şi de care se achitaseră deja, demult, aproape pe deplin, Platon şi Aristotel. Într-adevăr, a declara că totul " orice valoare, orice sens, orice ierarhie " ţine numai de context şi că nu poate exista judecată imparţială şi obiectivă în nici un domeniu este o propoziţie care se auto-invalidează şi dincolo de care orice discurs cu pretenţii de generalizare amuţeşte. Sigur, poate că unele evidenţe trebuie repetate iarăşi şi iarăşi sub diferite forme, deoarece propensiunea pentru susţinerea de absurdităţi nu expiră niciodată; totuşi, lupta cu un inamic care îşi contrazice propriile spuse în mod constant, fie şi numai prin felul său de viaţă, nu oferă prea mari satisfacţii intelectuale. Problema reală şi dificilă era de a pune ceva în locul relativismului care să nu fie un esenţialism dogmatic sau un fundamentalism religios. Cum să reconstruieşti un sistem de valori, o anume ierarhie, o orientare în absenţa unor presupoziţii "tari" despre lume şi fundamentele sale? E oare posibil un asemenea pariu care, acceptînd critica relativistă la adresa fundamentalismului, nu e totuşi un relativism? Da, cred că e posibil: metoda pe care am pus-o în evidenţă, bazată pe "opţiunea a doua" şi pe "comparaţia intrinsecă" oferă, cel puţin în unele cazuri, un mod de a discerne î