Ce anume din substanţa naraţiunii dă motivaţia titlului romanului Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (Iaşi, Editura Polirom, 2010, 448 p.)? Aş crede că este vorba despre modul în care traversează istoria biografiile protagoniştilor. Azvîrlindu-i dintr-o parte într-alta a vieţii sociale, de la apropierea de impetuoşii politicieni interbelici, alunecaţi în numai cîţiva ani din democraţie spre totalitarismul brun, iar apoi azvîrliţi în marginalitatea extremă a temniţei, tîrîţi în anonimat şi disimulare, iar apoi reconstruindu-şi cu maximă discreţie profiluri sociale acceptabile sub noile dictaturi – cele roşii, de astă dată –, ei îi prilejuiesc autoarei un alt tip de construcţie epică decît cea consacrată de romanul balzacian. Nu mai este vorba, aici, nici de ascensiunea lui Rastignac, nici de decăderea lui Biroteau, şi nici de decrepitudinea lui Goriot. Toate împreună abia dacă alcătuiesc tiparul fiecăreia dintre vieţile tinerilor interbelici care preced intrarea în scenă a cuplului central pentru derulările romaneşti. În clanul de origine al Letiţiei Branea, ca şi în cel al lui Sorin Olaru – „masca onomastică“ sub care se ascunde de poliţia politică a comunismului fiul legionarilor fanatici Vasi Stamatiu şi al fiicei naşului Iovănescu, Sorana –, tiparul de evoluţie pare să îl dea, mai mult sau mai puţin adecvat, cinica butadă a lui Constantin Daicoviciu, interpelat odinioară pe seama mutabilităţii oportuniste a adeziunilor lui politice dinspre extrema dreaptă către cea stîngă: „Şi tomatele la început sînt verzi, devenind cînd se coc roşii!“. Unii trec cu cai şi bagaje în noul vehicul al puterii, alţii se rezumă să devină conformişti, iar cîţiva sfîrşesc prin Gulag ori de moarte violentă.

Este însă, în acest tipar biografic al majorităţii siluetelor pe care le evocă Provizorat, mai mult decît transpunerea literară a unei situaţii repetate pînă la saţietate î