Scena noptii de dragoste s-a petrecut în literatura română, timp de un veac, cu lumina stinsă (metaforic vorbind), adică mizînd pe sugestii, pe arta ascunderii si nu pe cea a dezvăluirii. Probabil că primul care lasă aprinsă lumina în tot timpul scenei de amor este Camil Petrescu. Proza românească din secolul al XIX-lea încheie fără dificultate povestea la lumina zilei, cînd este inimaginabil ca între îndrăgostiti să se petreacă altceva decît un sărut (de obicei al mîinii), o atingere întîmplătoare sau o privire insistentă a bărbatului care aduce bujori si trandafiri pe obrajii fetei. În caz că, totusi, cei doi sînt lăsati împreună si noaptea, trupurile, gesturile, chiar cuvintele lor sînt puse la adăpostul întunericului. Adeseori sînt luminate vag de lună. Nu întîmplător luna are un loc atît de important în literatura romantică. Soarele clasicilor este interdictiv, la lumina lui intensă dragostea se multumeste cu idila, în cazul fericit, sau orbeste ratiunea conducînd la dezastru, în cazul nefericit, în timp ce luna romanticilor e mult mai îngăduitoare. Timiditatea estetică are nevoie de ambiguitatea noptilor de argint: scena e ocrotită de beznă, dar fraza e stimulată de raza de lumină. Întrucît cultivă arta sugestiei, literatura începuturilor - scrisă si citită la lumînare - are mult mai multă nevoie de bunăvointa cititorului, de participarea lui efectivă si de deschiderea imaginatiei lui decît cea de mai tîrziu, cînd lucrurile sînt spuse răspicat.

PUCK:

Asa vrea soarta-atotcîrmuitoare,

Credintă pune-n cumpeni, si trădare...

Personajul pe care îl pune în relief literatura noptii este bărbatul, în două variante: îndrăgostitul ăobisnuit" si seducătorul, acesta din urmă mult mai interesant din punct de vedere literar. Faptul că personajul feminin e lăsat literalmente în întuneric în sec