Râde ca un Moş Crăciun bine-dispus. Pe biroul din faţa lui, între o pipă părăsită şi o carte cu titlu în germană, îl aşteaptă o cutie de prăjituri. „Să nu mă laşi să vorbesc verzi şi uscate căci eu, spre deosebire de tine, voi avea tot mai mare nevoie de medici“. Un dialog despre medici cu un Andrei Pleşu la 65 de ani e ca un artificiu de sărbători: sclipitor, magic, dar dacă nu ştii cum să-l mânuieşti e periculos. Şi chiar te poate arde. Tatăl dumneavoastră a fost chirurg? Da. Generalist, cum era pe vremea aia. Când era nevoie, opera şi animale. Să fii copil de medic îţi oferea pe vremuri un anumit statut… Eu nu sunt un caz tipic pentru că, practic, n-am mai locuit împreună cu părinţii mei de la 9 ani. De vreme ce plecasem din satul unde tata fusese repartizat şi venisem la Bucureşti, n-am mai avut această etichetă de copil de medic. El nu avea un dosar prea bun şi fusese repartizat într-un sat unde nici nu era electricitate. Avea doar o şcoală primară şi lupte între chiaburi şi activişti pentru colectivizare. Atunci el a decis – şi bine a făcut – să nu mă mai tot mute de colo-colo. El a început la Sinaia după facultate, deci eu am făcut clasa I acolo, pe urmă s-a mutat la Pârscov pe Valea Buzăului şi eu am făcut clasa a II-a acolo şi, într-a treia, s-a hotărât să fiu trimis la Bucureşti la nişte mătuşi. De la 9 ani am fost practic autonom. Dar în toate vacanţele mă duceam la părinţii mei şi ştiu foarte bine ce înseamnă viaţa unui medic, mai ales a unui chirurg. Oricând e posibil să fii luat din casă şi chemat la spital, cu un efort enorm, cu condiţii mediocre – era medic de ţară. Vă daţi seama cum era în 1950 condiţia unui chirurg dintr-un spital nou înfiinţat la ţară. Nu prea. Trăim cu mitul medicului de ţară respectat, care se ducea cu gentuţa, care primea curcani. Da, tata făcea vizite şi în satele din jur cu calul. Odată a nimerit un