Mimetismul este la mare preţ. Chiar dacă modelul lui arhetipal s-a dovedit a fi fals: cameleonul nu încearcă să se camufleze, copiind mediul înconjurător, ci îşi schimbă culoarea în funcţie de stările sale emoţionale.

La mijloc de ianuarie, capitala României ne-a oferit o probă de dublu mimetism: mondial şi bucureştean. Protestatarii ieşiţi în stradă să huiduie, să strige "lozinci antiguvernamentale şi antiprezidenţiale" (vă mai amintiţi formula?), să arunce cu pietre şi să dea foc - după caz - văzuseră nu de mult la televizor că aşa ceva se-ntâmplă şi la case mult mai mari, din Europa şi din restul lumii. Cuvântul-cheie "Occupy" nu şi-a făcut apariţia, nu pentru că românii n-ar fi tari la engleză, ci probabil pentru că nu le era clar ce-ar urma să facă DUPĂ ce ocupă ceva. Că se mai duce omul acasă, se mai odihneşte, mai pregăteşte o pancartă, o caricatură, un cocteil Molotov, ceva.

Al doilea reper de copy-paste a fost dat de epicentrul ales, legendara Piaţă a Universităţii. Suprapunere alimentată de o stranie coincidenţă - să-i spunem totuşi sincronicitate? - prin care vârful de sarcină s-a înregistrat în 13-15, precum în acel de neuitat iunie mineresc. Numai că nici comparaţia cu decembrie 1989, nici cea cu Golaniada nu stă în picioare. În primul caz nu se poate compara acţiunea autorităţii, în al doilea nu se poate compara acţiunea protestatarilor. Zona liberă de neocomunism a fost ferită de inserţia politicului, liderii opoziţiei evitau să treacă pe-acolo şi oricum n-ar fi fost lăsaţi să vorbească din balcon; în acelaşi timp, vreme de 50 de zile (!) nu s-a înregistrat niciun act de violenţă comis de vreun manifestant, deşi jobul de provocator fusese inventat deja şi experimentat atât în 28-29 ianuarie, cât şi în 18-19 februarie.

Dar ce-are sula (-n coaste) cu cultura? Are, la greu. În decembrie 1989 mulţi intelectuali s-au aflat în stradă înai