Nu trebuie să aşezi personajul din Viaţa unui om singur pe canapeaua psihanalitică, imaginar vorbind, pentru a descoperi personalitatea duală a autorului. Adrian Marino îşi mărturiseşte, fără intervenţia specialistului, latura sa raţională, deopotrivă cu cea sufletească, pe care şi-a inhibat-o cu mare rafinament, dar evidentă la o simplă lectură. Un om deasupra vremurilor Mizantropia-i afişată nu e decît o profundă, dar graţioasă mişcare, de construcţie a ego-ului. Un răsfăţ ce i se îngăduie doar lui, unul dintre gînditorii marcanţi şi fecunzi ai unei epoci triste şi pline de ero(r)i. Printre rînduri – şi nu numai – se poate citi fuga lui dintr-un lumpen de un tip aparte, pentru a fi prezent imediatla prima confruntare de idei prin instrumente expresive, simple, numite de unii acord în dezacord. Permanenta sa conectare la viaţa culturală, patosul pe care-l ştiam şi efervescenţa trăirilor critice îl recomandau prin prezenţa în absenţă, doar prin torentul turbionar al ideilor, care produceau adversarilor retrageri aprehensive în adăposturile canonului. N-a vrut să fie fizic prezent acolo unde determinările culturale se jucau la ruleta rusească, doar avea grijă ca autoritatea-i să-i fie simţită, fără efecte de public. Acolo unde începe grotescul şi începe teroarea (sau invers), dorea din toată fiinţa să fie vînatul vînător. A fost un om de idei, o personalitate complexă, care nu se putea remarca în afara comunităţii din care aparţinea. Chiar dacă nu s-a tras de şireturi cu vulgata culturală de la noi, a existat în conştiinţa vremii şi i-a păsat de tot ce se vorbeşte despre opera sa. Nici un rînd în carte despre acest sentiment. Înroşea maşinile de multiplicat, lua poşta cu asalt, purta corespondenţe critice, scria la orice revistă, fiind nu numai un consumator al slovelor de alţii tipărite, dar şi un denunţător al expresionismului retard, prin metodele elevate al