La ora cînd scriu acest editorial nu ştiu cine va fi viitorul primar al Capitalei. Şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, nici nu prea mă mai interesează. Am să merg la vot pentru că sînt un cetăţean care nu vrea să-şi bată joc de acest drept constituţional primordial şi elementar.

La ora cînd scriu acest editorial nu ştiu cine va fi viitorul primar al Capitalei. Şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, nici nu prea mă mai interesează. Am să merg la vot pentru că sînt un cetăţean care nu vrea să-şi bată joc de acest drept constituţional primordial şi elementar. Întrebarea care mă frămîntă de la o vreme nu ţine de politichia acestor zile, ci mai degrabă de trista şi umilitoarea transformare a bucureşteanului din vremea copilăriei mele pînă în vremea copiilor mei. Fără să-i cauţi pe la cărţile de identitate pentru a le afla locul naşterii, poţi identifica milioane de locuitori ai Capitalei care n-au nimic de-a face cu spiritul curat şi inconfundabil al Bucureştilor. Milionul de oameni care trăia pe malurile Dîmboviţei acum patru-cinci decenii s-a triplat nu prin înmulţire naturală, ci prin adopţie sau invazie. Aceia care au veni în oraşul nostru cu trenul, cu macaraua sau cu pluta au adus cu ei, în opinia mea, mizeria rigolei, nepăsarea înstrăinării, ţîfna prostiei şi transpiraţia mitocanului. Astăzi, chiar şi copiii sau nepoţii lor aruncă pe trotuar sticla sau cutia de bere, te înjură vîrtos din orice motiv, fac grătar la colţul blocului, scuipă pe trotuar sau pe peronul metroului pentru că au învăţat din familie că în Bucureşti totul este permis. Nici unul dintre ei n-a bătut niciodată Calea Victoriei de la un capăt la celălalt, nu ştie unde e Fîntîna Mioriţa şi habar n-are ce tramvai mergea pe Uranus.

Reconstrucţia Bucureştilor nu poate începe fără reeducarea bucureşteanului, iar singurul primar adevărat al acestui oraş va fi acela care va institui înaint