Marele poet Geo Dumitrescu a plecat dintre noi. Pe neauzite, pe nevazute, pe tacute. Asa cum le sta bine in ultima vreme marilor poeti. Lumea nu se sinchiseste deloc de moartea lor, iar ei incercand sa anticipeze acest afront isi propun sa moara fara sa se sinchiseasca prea mult, la randul lor, de lume. Televiziunile sunt prea ocupate cu alte chestii mult mai importante decat moartea unui mare poet, ca de fiecare data nu exista acea camera in plus pentru un eveniment atat de "neimportant" pentru rating, pentru audienta. Si Geo Dumitrescu n-a avut alta treaba decat sa moara in patul lui. Nu putea si el sa moara intr-un accident teribil?
Poezia lui Geo Dumitrescu este cea care va rezista tuturor accidentelor, indiferentelor, modelor, fotomodelelor si cataclismelor lumii. Cartile lui din biblioteca au un freamat care o data ce le-ai deschis se transforma in bucuria cuvantului si a sufletului.
In memoria lui Geo Dumitrescu public in acest colt de pagina versuri din poemul sau "Argumente imi curgeau pe tampla":
"Ne salutam asa: mai intai asezam mana
pe obrazul ei, apoi o mutam usor
pe obrazul meu, aducand intre degete
un fir de racoare. Prin asta,
temperaturile noastre deveneau egale,
apoi, din nou le faceam sa difere
alergand unul prin celalaltâ¦
Treceam prin lungi coridoare de umbra,
prin grele urcusuri
si bucurii tulburi si galbene,
apoi ne-ntorceam
in caderi libere, ametitoare,
despovarati de timp si de trupuri,
tacuti si albiâ¦
Dar venea intotdeauna al treilea, nevazut
cu acte-n regula,
posomorat si plin de drepturi,
si jocul frumos se sfarsea
intr-o drojdie grea, ce inunda inimile
impiedicandu-le sa scapere⦠Eu
ma-nfasuram in tristete, ea cauta
lacrimi de ocazie, si stapanul o lustruia
cu praf de
