La începutul anilor '60, studenţii filologi din Bucureşti asociau numele, deja celebru, al colegului lor de la italiană, Ilie Constantin, cu ideea de reuşită fulgerătoare. Recomandat, în prefaţa volumului de debut, de însuşi Alexandru Philippide, pe atunci o voce ascultată, Ilie Constantin câştigase o notorietate de invidiat, validată de articole şi recenzii entuziaste. În acel interludiu fericit sub raport politic sau perceput ca atare de cei scăpaţi din infernul stalinist, o carieră impozantă i se anunţa.

În numai 12 ani, i se tipăriseră 7 cărţi de versuri, un roman, două volume de critică despre poeţi, unul despre prozatori şi critici, un număr de traduceri din literatura italiană. Titular de rubrici permanente, recompensat cu premii literare, se afla zi de zi în prim-planul lumii artistice - şi nu numai prin ceea ce publica. Şi dintr-o dată filmul s-a rupt. În 1973, spre uluirea generală, la 34 de ani - cifră întrucâtva mistică - Ilie Constantin - vedeta nimbată a generaţiei sale - părăseşte, în plină glorie, România, fără explicaţii, fără vreun gest lămuritor, fără nici o declaraţie.

Părăseşte e un fel de a spune. Dispare ca într-un scenariu mitologic, căci amatorii de analogii, revăzând episodul dinspre prezent, vor fi tentaţi să se gândească la toate acele personaje din străvechime, care au ales - precum Zalmoxis - tăcerea înţeleaptă a adâncurilor peşterii, spre a ieşi de acolo, după un răstimp anume, în slavă zeiască. Dispariţia e desăvârşită şi de eficacitatea excepţională a autorităţilor. Numele "trădătorului" e indexat, şters din fişiere şi din cărţi, radiat din manuale, dicţionare, antologii, după o procedură asemănătoare cu aceea a preoţilor egipteni sau a senatului roman care pedepseau prin uitare numele călcătorului de cutume. "Quod non est in actis non est in mundo". Ilie Constantin pur şi simplu nu mai exista. Dar a existat