„Primarul Neculai Onţanu a sesizat, marţi, Inspecţia de Stat în Construcţii, precum şi Primăria Capitalei, în legătură cu prăbuşirea unui zid al casei din Calea Moşilor 106, iar cei patru proprietari ai imobilului au fost amendaţi cu 7000 de lei. Clădirea respectivă era inclusă în lista imobilelor aflate în clasa I de risc seismic, motiv pentru care avea montată bulină roşie, bulină care a dispărut între timp. În culpa proprietarilor, care au manifestat dezinteres pentru soarta clădirii, se mai reţine şi faptul că respectiva casă era ocupată abuziv de două familii, care din fericire nu au avut de suferit în urma accidentului.“

Numele meu e Bucureşti. Sînt un oraş condus ani de-a rîndul de găşti de profitori şi de indolenţi. Deseori, noaptea, cînd e mai multă linişte şi-mi pot auzi propriile gînduri, cînd în măţăraia de clădiri din burta-mi chiriaşii dorm somn de proletar, de intelectual, de student, de taxatoare la metrou sau de activist al oraşului, îmi aud zidurile scheunînd, acoperişurile urlînd căscate la lună, ţevăraia peticită icnind, coclind, răbufnind. În Berzei şi Matache o vegetaţie deasă îmi mănîncă spornic tenul pătat, un tartru agresiv îmi mănîncă gura, odinioară frumoasă. Oasele mele se prăbuşesc în sine pe Maria Rosetti. Artrita şi guta îmi mănîncă încheieturile pe Traian. Sînt victima perfectă. Drept e, şi eu mă complac, prefer să-mi trec mîna uşurel peste zidurile rănite cu urîte răni (cărămida rînjindă la vedere) şi să mă uit pentru a o suta oară la Hoţii de biciclete. Ah, neorealismul italian! Dar, vedeţi, divaghez. Mi s-a lăudat atît aura interbelică, s-au scris atîtea cărţi noi din care mustea nostalgie pentru perioada aia, iar înainte de asta amărîtul ăla – bietul Ioanide – mi-era arhitect, lunaticii lu’ madam Bengescu mi se plimbau la Şosea, fete de porţelan cu harta albăstrie a delicatelor vene desenate pe tîmple îmi tîrguiau fondan