Încă o seară în care pianistul Radu Lupu ne-a fermecat, dăruindu-ne încântare ca un Brâncuşi al materiei sonore. Miracolul s-a produs într-o atmosferă intimă, camerală – deşi în sala Ateneului Român publicul, aglutinat, formase un fel de ciorchini uriaşi – prin intermediul ultimelor două Sonate ale lui Franz Schubert: cea în La major, D 959 şi cea în Si bemol major, D 960.
Cronică realizată de Despina Petecel Theodoru
Calitatea înregistrării lor i-a adus, în 1996, muzicianului de origine română, Premiul Grammy pentru „cel mai bun interpret“ al acestor partituri schubertiene.
Radu Lupu a vădit dintotdeauna o afinitate de substanţă cu muzica romanticului german. Poate pentru că s-a regăsit pe sine în dramatismul, dar şi în duioşiile ei, în trecerile bruşte de la izbucniri
temperamentale la solitudini sfâşietoare, de la extrema gravitate a stărilor sufleteşti la jovialitatea plină de candoare, de la exuberanţă la cea mai profundă interiorizare şi pioşenie. Probabil că artistul a considerat că tocmai o asemenea asociere de trăiri ar fi mai potrivită pentru a comemora scurgerea unui an de la plecarea dintre noi, la 2 august 2012, a unei alte pianiste dăruite cu har: Mihaela Ursuleasa.
Concentrat asupra acestui univers sonor compozit, de anvergură simfonică pe alocuri, alcătuit din stiluri diferite – polifonie clasică, armonie şi cantabilitate de influenţă beethoveniană, lirism pastoral de sorginte vieneză –, din sentimente contradictorii, tipic romantice, ca şi din limbaje armonico-melodice, din ritmuri, expresii variate şi fraze cu desfăşurări sinuoase, imprevizibile, Radu Lupu a reuşit să-i dea echilibru şi consistenţă printr un demers analitic, constructiv, de maximă luciditate. În Sonata în La major, şocantă prin agresivitatea contrastelor expresiv-dinamice, pianistul s-a dovedit a fi un extrem de minuţios şlefuitor de sune