Tocmai de aceea, trei ore mai tirziu, intregul clan isi intinde rogojinile pe plaja Kennebunk din Maine, unde, observa autorul, investitiile turistice sint minime. Nu vezi - cit cuprinde privirea - minime centre comerciale, locuri de inchiriat umbrele si sezlonguri sau orice alt accesoriu de atractie sezoniera. Revin periodic, dupa cum se vede, la editorialele fermecatoare ale lingvistului si scriitorului american Bill Bryson, cuprinse in volumul Notes from a Big Country/Insemnari dintr-o tara mare (1998). Acuratetea observatiilor si umorul perspectivei ma obliga, intr-un anumit sens, in postura de editorialist (destul de consecvent) eu insumi, sa o fac. Lovit de gerurile ultimelor saptamini, m-am oprit la un articol „extra-sezonier", cum l-ar numi reporterii nostri vigurosi, menit sa-mi redea speranta in zile mai bune. Este vorba despre textul A Day at the Seaside/O zi la mare, pe care va invit sa-l „rezumam" impreuna. Mai intii, autorul e trezit cu noaptea in cap de sotie, printr-un procedeu pe cit de dur, pe atit de eficient - o palma zdravana pe spate. „Am o idee", spune ea hotarita. „Hai sa conducem trei ore pina la ocean, sa ne dam jos majoritatea hainelor de pe noi si sa petrecem toata ziua in nisip". „De ce?" intreaba Bryson inca buimac. „Ca sa ne distram", continua femeia netulburata. „Nu prea cred ca o sa ne distram", replica insa scriitorul. „Oamenii sint stinjeniti cind imi scot camasa in fata lor. Eu insumi simt un mare disconfort...". „Ba nu", pare sa nu cedeze consoarta, desi cuvintele ei seamana mai mult cu o continuare monologica a descrierii implacabilei calatorii, din mintea lui Bill. „Vom avea nisip in par. Vom avea nisip in pantofi. Vom fi arsi de soare si de vint. Cind ne vom plictisi de stat, vom intra in apa atit de rece, care, practic, ne va rani. Iar la sfirsitul zilei, vom porni spre casa, aidoma celorlalti 37.000 de oameni prezenti pe plaj