Nicio societate democratică nu s-a consolidat îngăduind o confuzie perpetuă între informare și libertate de opinie, pe de-o parte, și insultă, denigrare și calomnie, pe de altă parte.
Exercițiile noastre de prețuire lucidă (nu de adulare) sunt din ce în ce mai rare, iar cele de demolare și desconsiderare oarbă și furioasă, din ce în ce mai dese. Scriu pentru că am simțit din plin gustul amar al suferinței unui om autentic, în articolul Opinie și troc, publicat recent în Adevărul.
Andrei Pleșu nu este la primul exercițiu de exteriorizare a mizeriilor spuse sau publicate pe seama sa. A mai făcut-o, inclusiv cu umor spumos, de pildă, cu referire la curajoșii comentatori bine pitulați în dosul anonimatului. Atunci nu am simțit nevoia să scriu, acum, da. Motivul este acela că Andrei Pleșu nu mai poate face haz de jegul uman. I-au pierit umorul, înțelegerea și acceptarea. E prea mult. Atacurile denigratorilor şi calomniatorilor îi depășesc proverbialele resurse de umanitate caldă și adesea veselă datorită cărora nu este doar admirat, ci și iubit de către cei care îl cunosc din cărți și din viață. Eu, una, mă declar printre cei/cele care au avut privilegiul direct și indirect să trăiască ceasuri de grație intelectuală încărcate de sensibilitate și frumusețe omenească, așa cum rar ne e dat să trăim, concertate de acest maestru al umanității calde care este Andrei Pleșu. Și aceasta nu tocmai în situația apropierii ideologice dintre noi, ba chiar uneori în deplină confruntare de opinii. Ceea ce m-a apropiat însă întodeauna de această minte și de acest suflet este mult mai important: farmecul intelectual, umanismul de substanță, acceptarea pluralismului, verticalitatea, autenticitatea, uriașa capacitate de a face școală. Povestea Colegiului Noua Europă ar trebui scrisă ca pildă de donquijotism eficient într-o lume mioritică, leșinată s