Dacă apuci să trăieşti îndeajuns de mult, te întîlneşti cu toţi cei pe care i-ai cunoscut vreodată. Adevărat pe vremea cînd oamenii călătoreau cu diligenţa, încă şi mai adevărat în zilele noastre, în era Internetului. Deschizi e-mailul şi, bang: "Un salut din trecut". E Willy, mecanic şi pompier, fostul vecin de palier într-un orăşel în care ai petrecut trei ani neguroşi. Negură şi la propriu şi la figurat - iar la vremea aceea era de prost gust să faci vreo distincţie. "Hei, îţi mai aminteşti de mine? Eram cel care-ţi repara rahatul ăla de Vega. Nu m-a lăsat inima să-ţi spun s-o arunci, m-am umplut de bani tot cîrpăcind la ea." Doamne! Ţin minte Vega aia mai bine decît te ţin minte pe tine, amice. De fapt, mi-l amintesc foarte bine pe Willy, pentru că era un fel de zeu local care stingea focurile şi literat pînă în vîrful unghiilor. Citea o mulţime de cărţi care necesitau accesorii mentale. În acel orăşel californian de pe malul rîului, accesoriile mentale erau principala afacere. Şi lemnul de foc. Şi focurile. Şi rablele. Şi o prăvălioară cu alimente naturale care, zece ani mai tîrziu, a devenit un imperiu comercial. Douăzeci de ani e o grămadă de timp. S-au născut copii, s-au rupt cupluri, moartea i-a înhăţat pe cîţiva dintre noi, s-a inventat calculatorul, cîini şi pisici au venit şi s-au dus, afişe au căzut de pe ziduri, cutremure şi idile trecut-au peste noi. Şi totuşi, cît e lumea asta de mare, tot dă trecutul peste tine, cu propriile-i aduceri aminte şi amănunte. Prietenul meu Pat Nolan încă mai locuieşte în orăşelul de pe malul rîului. Un lucru de mirare în vremurile noastre, dar pe timpuri, oamenii trăiau într-un singur loc şi puteai oricînd să-i găseşti acolo. Şi azi poţi să-i găseşti, dar niciodată unde i-ai lăsat. Din cei aproape o sută de inşi de vîrsta mea pe care i-am cunoscut în Lower East Side în New York, la sfîrşitul anilor '60, cinci dacă