Consider că nu a fost corect faptul că atât de mulţi au aşteptat ca Sergiu Nicolaescu să moară ca să îi debiteze cadavrului tot ce nu au avut curajul să îi spună cât a fost viu şi putea să le răspundă. Deci, nu la Nicolaescul cel mort mă voi referi acum, ci la cel viu, care încă poate să se apere. Mai trăieşte Nicolaescu? - vă întrebaţi. Eu zic că da. Hai să vedem! De la început, recunosc că, în materie de filme, sunt un consumator obişnuit. Când mă uit la un film, nu îl disec tehnic sau artistic, ci doar îmi place sau nu, îmi rămâne în memorie sau nu, îi reţin şi îi folosesc dintre replici sau nu... După aceste criterii, filmele lui Nicolaescu sunt second to none... Şi totuşi, avem multe motive să nu-i ridicăm statuie! Revoluţie, cu sau fără regie? Hai să încep cu motivul Revoluţiei, că la asta ne pricepem cu toţii. A fost Nicolaescu „cu mâinile curate” sau nu? Conform principiului că accepţi să fii judecător în propria cauză doar dacă te temi că altul te-ar putea găsi vinovat, răspunsul ni l-a dat el însuşi: a acceptat să fie preşedintele Comisiei de Investigare a Distrugerilor Decorului şi Figuranţilor Revoluţiei. Cu siguranţă că cei care l-au pus acolo, adică Iliescu&Co, sunt şi ei nişte Nicolaeşti, pentru că au regizat şi interpretat împreună filmul Revoluţiei. Poate doar cu mai puţin talent... Arta – o scuză facilă pentru minciună Dar adevăratul motiv de ceartă cu decedatul nu a fost Revoluţia, ci „adevărul istoric”. Aici lumea s-a împărţit în două: unii, „artiştii”, au încercat să ne convingă că filmele lui Nicolaescu au fost „artistice” şi că ar trebui să acceptăm mistificarea istoriei, chiar şi totală, de dragul „artei”. Doar se practică şi la Hollywood, nu? Aş fi fost de acord cu ei, numai că niciunul nu s-a întrebat cum s-ar fi simţit bunicuţa lui, cea care aprindea candela în fiecare duminică, dacă s-ar fi recunoscut într-un film foarte artistic, în rol d