Cum încep să apară primele semne de toamnă, gospodarii pornesc să cerceteze viile. Se încearcă boabele de struguri dacă au suficientă dulceaţă, apoi, dacă a sosit sorocul, se culeg primele boabe. De abia după ce acestea au fost duse la biserică pentru a fi sfinţite - nu degeaba acest ritual poartă numele de "colivă de struguri" -, viile se umplu de zarvă. Boabele zemoase se deşartă în teasc, urmând a fi călcate în picioare de fete tinere. Dansul acesta care le fura inima flăcăilor era o tradiţie peste care nu se trecea, căci doar aşa se făcea vinul bun, pe măsura marilor evenimente la care urma să fie părtaş. Nu trebuie uitat că ulcica de vin se aşază pe mesele nuntaşilor, cu vin se cinstesc peţitorii sau tot vinul este lăsat să picure în ţărână atunci când un creştin este petrecut pe lumea cealaltă. Toţi cei care trec pragul casei sunt cinstiţi, după cum cere datina, cu vin rece din butii păstrate în pivniţă şi mâncare aleasă, după cum se pricepe fiecare gospodină.

PRIMUL VITICULTOR

Chiar dacă vinul pare a fi vechi de când lumea, fiind nelipsit din poveştile populare, tradiţiile româneşti îi leagă apariţia de un personaj mitologic: Noe. Legenda spune că imediat după retragerea apelor, Noe ar fi ajuns pe uscat şi a observat cu nelinişte că nici o apă nu mai era bună de băut. S-a rugat la Dumnezeu să-l ajute şi atunci pe un deal din apropiere a început a creşte o plantă ce făcea fructe cu multe boabe mici şi rotunde. După ce le-a simţit dulceaţa, Noe a fost recunoscător pentru darul ce l-a primit, învăţându-i şi pe ceilalţi să facă suc de struguri (trebuie spus că la începuturi nu avea nici un pic de tărie, desfătând simţurile şi răcorind). Nu trecu însă prea mult timp şi Necuratul, gustând şi el din licoarea de struguri ce se găsea în fiecare gospodărie, se gândi că e rost de un vicleşug, aşa că a făcut ca sucul să se transforme în vin, suficient