O intrebare retorica pe care mi-am pus-o dupa ce tatal meu astfel ne-a comparat pe noi, studentii romani din strainatate, cand intr-o zi i-am povestit cu entuziasm despre patriotismul ce pare sa infloreasca in randul multor tineri romani de aici de peste hotare... Acum 3 ani am plecat din tara sa studiez in Marea Britanie. Nu am plecat de placere, nu am plecat sa scap de saracie, am plecar chiar cu parere de rau si determinare sa ma intorc. Nu m-am numarat niciodata printre cei care ardeau de nerabdare sa cape din tara atrasi de mirajul vestului. Din contra, de mic copil am fost crescuta cu un puternic simt civic si patriotic, cu sentimentul raspunderii fata de tara ca si cetatean al ei si cu o dorinta apriga de a aduce o schimbare in bine tarii. AM avut norocul sa fiu educata intr-un spirit patriotic curat de catre tatal meu care ne povestea, mie si surorii mele, despre tot trecutul nostru istoric, despre clasa noastra intelectuala, despre obiceiurile noastre, despre frumusetea sufletului taranului roman al “generatiei de aur” care a facut Romania Mare... Povesti despre bunicii mei care, la fel ca bunicii octogenari si nanogenari care inca mai traiesc, sunt ultimii apartinatori ai acelei generatii. Am crescut cu un acut simt patriotic si cu o suparare inversunata asupra celor care imi improscau tara mea draga cu calomnii, fie ei straini dar mai ales romani. Eram decisa sa nu fac parte din “exodul creierelor” si chiar militam aprig pentru ramanerea in tara. “Cu tot greul si saracia de aici, avem datoria sa ramanem in taram sa facem binele pe care il putem” gandeam si spuneam atunci “Normal ca nu o sa ne fie bine, dar nici urmatoarelor generatii nu o sa le fie bine daca noi nu incepem sa facem ceva. Poate nu o sa apucam sa vedem rezultatele in timpul vietii noastre, poate nici copii nostri nu o sa apuce, dar nepotii, stranepotii, stra-stranepotii nostri tot nu or sa f