Dragă Cristian Mungiu,
nu-mi dau seama dacă să mă bucur sau să mă îngrijorez văzându-mi numele pe afișul recentului tău film premiat la Cannes, După dealuri. În luna octombrie a anului trecut, mi-ai propus să semnez un document numit Acord, prin care eu îți recunoșteam paternitatea scenariului, iar tu te angajai să menționezi sursa de inspirație a respectivului scenariu, adică romanele mele, Spovedanie la Tanacu și Cartea Judecătorilor, pe toate materialele de promovare a filmului, în țară și în străinătate. Se preciza în Acord și că nu am și nu voi avea pretenții de natură financiară legate de filmul care avea să rezulte din adaptarea cinematografică a romanelor mele.
De la semnarea acordului, ne-am mai întâlnit o singură dată, în luna martie, când m-ai invitat să văd un prim montaj al filmului pentru care am avut multe cuvinte de laudă. Remarcam atunci însă că, din păcate, îi lipsea o dimensiune spirituală. S-ar putea spune că era despre religie fără să aibă un Dumnezeu. De atunci încoace, mai ales în declarațiile tale publice, continuă să apară o ambiguitate care mă tem că nu e favorabilă destinului acestui film. În interviuri, (mai ales în străinătate), declari că filmul, care a luat premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, este inspirat dintr-un caz real care te-a preocupat ani de zile și despre care te-ai informat îndeaproape. Adesea, în aceleași interviuri, omiți sursa reală a filmului, adică romanele mai sus menționate. În schimb, în România, declari că ai făcut un film de ficțiune, fără legătură cu faptele și personajele reale ale întâmplării din 2005, de la Tanacu. În același timp, decizi ca prima vizionare a filmului, în România, să aibă loc la Vaslui, adică foarte aproape de locul real al întâmplărilor. Orice om de bună credință se întreabă ce ar trebui să înțeleagă : că ai făcut un film după un caz real și în urma unei scrupuloase an
