Lungmetrajul „Profetul", de Jacques Audiard, a primit nouă premii la cea de-a 35-a ediţie a premiilor César, inclusiv pentru „cel mai bun film" şi „cel mai bun regizor".

„Adevărul": De ce v-aţi construit povestea într-o închisoare?

Jacques Audiard: Păi, dacă vrei să spui povestea unui prizonier, normal că o plasezi după gratii (râde). Vorbind serios, închisoarea are avantajul de a fi un mediu închis, aşa că poţi să pui cu adevărat lupa pe personaje. Are ceva clinic, a fost laboratorul meu, chiar dacă sună a loc comun. Plus că era vorba de un mediu pe care nu-l cunoşteam, ceea ce a însemnat o provocare pentru mine.

Cum aţi reuşit să creaţi o nouă imagine a închisorii?

Nu ştiu sigur dacă e o imagine nouă. E adevărat că publicul larg percepe experienţa deţinuţilor prin intermediul serialelor americane ca „Oz" şi „Prison Break". Ei, eu nu le-am văzut, nu mă interesează. Aveam chef să arăt o închisoare aşa cum mi-o imaginam eu, o ficţiune în mare parte. E o închisoare de cinema, un decor pe care l-am construit. E adevărat că am fi putut filma într-o închisoare adevărată, dar nu asta mi-am dorit.

Diferenţa faţă de alte pelicule este că personajul Malik evoluează după gratii, devine un manager excelent al propriei existenţe?

Într-adevăr. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost ce s-ar fi ales de acest om dacă nu ar fi cunoscut experienţa încarcerării. Ce mă atrage în general la un subiect de film este dimensiunea lui paradoxală. În mod normal trăim cu impresia că închisoarea e un mediu sufocant, care distruge oamenii, le frânge destinele şi le aneantizează umanitatea. Pe când, în cazul personajului meu, e invers: dacă n-ar fi trecut prin închisoare, ar fi sfârşit prostituându-se, drogat şi mort într-un şanţ.

Aici e paradoxul, ironia: închisoarea l-a format. I-a dat inteligenţă, o identitate, un simţ al comunit