Probabil că nu puţini sunt parlamentarii care au simţit o furnicătură pe şira spinării auzind de păţania lui Trăşculescu. Iar după cea a lui Stan, furnicăturile s-au transformat într-o transpiraţie rece. De ce? Pentru simplul motiv că operaţiunile celor doi – unul portocaliu, de la fosta putere şi altul roşu, de la cea actuală – au utilizat aceeaşi metodă de creştere a nivelului propriu de trai: traficul de influenţă! Este cel mai răspândit sport din parlamentul României, şi cine nu-l joacă poate fi privit cu milă, ca un handicapat, de către băieţii descurcăreţi ai forului legislativ. Fiecare deputat sau senator are un colegiu al său, unde funcţionează la diverse nivele ale administraţiei oameni care au nevoie de el, să le pună o pilă la un minister sau la o agenţie – în folosul cetăţenilor, bineînţeles. Şi care la rândul lor, răspund cu promptitudine solicitărilor reprezentantului lor, care la rândul său vrea să ajute vreun membru al electoratului, cu un contrast de lucrări publice pentru o primărie care, oricum, trebuie să facă aceste lucrări şi de ce să le facă cu străinii în loc să le facă cu unul de-al nostru, pe care-l cunoaşte dl senator sau dl deputat încă de când erau copii şi se jucau în ţărână…
Deobicei, beneficiarii sunt recunoscători fără să trebuiască să-i mai îndrume cineva. Alteori se lasă greu şi trebuie să intervină un “prieten”, cum s-a întâmplat în cazul lui Trăşculescu, strâns cu uşa de nevoile companiei. Poate că acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Stan, că şi el candidează din nou, a patra oară dacă nu mă înşel, şi nu mai are aplombul pe care-l avea pe când era “naşul” judeţului, că Ponta nu l-a plăcut şi l-a înlocuit de la comandă. Şi suma pretinsă de Stan e ceva mai mare decât cea de care avea atâta nevoie Trăşculescu. Dar trebuie să ţinem cont cine e Trăşculescu şi cine e Stan: vice al Comisiei de Control SRI, unde a fost preşedinte v