Presupun că nu sunt singura care se obişnuise cu „scandalurile” legate de rezultatele la bacalaureatul românesc, declanşate anual prin presa de toate culorile. Numai că anul acesta a fost chiar mult mai rău decât ne obişnuiserăm deja. Iar dacă argumentul că aceste rezultate dezastruoase sunt, de fapt, cele reale – pentru că nu s-a mai putut frauda la aceleaşi proporţii ca în anii precedenţi – stă în picioare, atunci motivele de îngrijorare sunt cu atât mai mari. Am văzut/citit mai multe analize serioase, care nu se feresc să spună că factorii cauzatori de eşec sunt mulţi şi întinşi pe – deja – zeci de ani. Mi-am reactivat fără să vreau şi propriile amintiri din adolescenţă care mă duc, oricum aş da-o după plopul nostalgiei, la concluzia că, în cazul bac-ului (nu însă şi al altor examene din preuniversitar), problemele de fraudare ar trebui situate chiar înainte de 1989. Numai că atunci bac-ul nu era chiar o miză, pentru că, la distanţă de o lună-două după bac, fericiţii posesori de „diplome de maturitate” intrau în tăvălugul unor examene năucitor de exigente în vederea admiterii la facultate. Iar acolo, funcţiona limpede principiul „mulţi chemaţi, puţini aleşi”. În generaţia mea şi, mai ales, în cele dinaintea mea, nevroza eşecului repetat la admiterea în facultate i-a marcat pe mulţi dintre foştii liceeni străluciţi, care luaseră bac-ul pe bune, cu note mari. Aşa era atunci, nu zic că era neapărat bine. Dar dacă-l compar pe „atunci” al meu cu „acum” al lor, în care diploma universitară e o marfă relativ ieftină, cu condiţia să le fi obţinut cumva pe cele dinainte, parcă-parcă mă (re)încearcă păguboasa nostalgie. Iar dacă sar peste „dosarul sănătos” şi Sorbonicile anilor ’50 – prima perioadă de vârf a imbecilizării naţiei, vă las să ghiciţi care-ar fi a doua – ajung direct la bac-ul interbelic, unde, aflăm din memoriile vremii, băieţii mâncau latina şi greaca pe