Unsprezece ani am fost tovarasi, prieteni si ne-am bucurat reciproc de existenta celuilalt. O iubire unica in felul ei, care mi-a oferit atita bucurie vreme de peste un deceniu! In sfirsit, pot lucra cu geamul deschis si mi se pare ca eu insumi sint parte integranta a unui mic univers, aparent prea restrins si totusi infinit de complex. Vad un crimpei existential care imi incinta vederea si simturile. O tarca face mare taraboi si, culmea, este fugarita de o turturica. Un vrabioi este pus pe performante, dar partenera, desi extrem de docila, a reusit sa se enerveze. Graurii provoaca pagube in ciresul vecinului meu, fostul prefect Vitan, si sustin simultan conversatii doar de ei intelese. Ciinii vagabonzi sint foarte tristi. Containerele au fost luate si au ramas fara cantina. Din acest motiv isi descarca nervii unii pe altii, consumind totusi prea mult efort vocal pentru mai nimic. Baba Safta duce caprele la pascut si mai rupe crengile de salcim pentru desertul acestora. Iasul este acoperit de o picla alburie, lenesa si nociva si da impresia ca altceva nu mai are demn de a fi vazut. Doar o locomotiva tiriie un cirnat de vagoane schioape, bocanind sacadat si, din cind in cind, mai gijiie anemic un fluierat ce se vrea un semnal sonor de tip „pazea !". Inchid putin ochii si incep sa colind lenes prin amintirile mele. Caut un subiect pentru tableta mea de simbata, caut ceva care sa-mi fi marcat consistent existenta. Oameni, animale, pomi, chiar obiecte isi fac concurenta, dornici cu totii sa-i fixez in enormul meu insectar, sa-i imortalizez cumva. Reverie, nostalgie, emotii, regrete, toate se contopesc intr-un suvoi din ce in ce mai consistent, realizind un amalgam cu un indefinit. Ca o scinteie pierduta in torentul mohorit al amintirilor mi-a aparut Galbenus, canarul care mi-a fost tovaras mai mult de un deceniu. Aproape mecanic, pun sagetica pe acest inegalabil prieten