Pe 6 noiembrie, la Centrul Comunitar Evreiesc, a avut loc o foarte frumoasă sărbătorire a profesorului Paul Cornea. Sărbătoritul făcuse 88 de ani, nu 87, cum apare în mai multe dicționare și istorii literare; și recunoscînd de la început asta, respingînd ca neavenită posibila cochetărie, Paul Cornea a dat întregii manifestări un curs de seriozitate și autenticitate. De regulă, se spun cuvinte mari la asemenea ceremonii, iar obiectul lor, de față fiind și asumînd, vrînd-nevrînd, rolul de protagonist, se simte puțin stînjenit de elogiile ce-i sînt adresate. Cînd e vorba însă de Paul Cornea, elogiile sînt pe deplin meritate. Ele sînt direct proporționale cu o activitate intelectuală excepțională prin întindere, prin anvergură și prin rezultate. Profesorul e unul dintre puținii istorici literari care au creat, la noi, o școală; și n-a fost deloc o întîmplare că sala ceremoniei s-a dovedit pe 6 noiembrie neîncăpătoare, prin prezența a numeroși foști studenți, actuali profesori de istoria literaturii române: de la Ștefan Cazimir, Mircea Anghelescu și Eugen Negrici la Liviu Papadima, Ion Bogdan Lefter și Paul Cernat. Media de inteligență din sală era, de altfel, extrem de ridicată, fiindcă alături de filologi reputați au fost prezenți exponenți ai științelor exacte, cu părul albit de tratatele, manualele și studiile întocmite, ca și de miile de pagini citite într-o viață de om. Reprezentantul lor simbolic a fost Solomon Marcus, leat cu sărbătoritul și răspunzînd cu umor săgeților ironice lansate de amfitrionul în vervă, Aurel Vainer, președintele FCER. Vreau să spun că manifestarea a fost plină de substanță, dar deloc scrobită și căzută în formalism. S-a vorbit, s-a povestit, s-a rîs, s-au vărsat și cîteva lacrimi – într-o „regie“ care nu s-a simțit și într-un montaj care s-a făcut singur. Ținîndu-și firea, ca de obicei, dar arătîndu-se și puțin emoționat, sărbători