Când vine vorba despre Iaşi, nu pot să fiu păcălită. Am să vă povestesc şi de ce. Citeam, zilele trecute, amintirile unui coleg-jurnalist, după o vacanţă în care a trecut şi prin oraşul meu. Am să vă spun acum realitatea mea despre realitatea lui.
Când vine vorba despre Iaşi, mă cuprinde un straniu sentiment de bucurie amestecată cu revoltă. Bucuria e firească. E oraşul în care m-am născut şi am trăit 30 de ani. E oraşul în care îmi creşte copilul. E oraşul pe care-l ştiu cu toate bunele şi relele lui. E oraşul despre care, ca jurnalist, am scris sute de poveşti. Toate m-au făcut să pot simţi oraşul doar de jos în sus. Să-l văd în suferinţa lui, în dramele lui, în zbaterile lui, în lacrimile lui.
Când vine vorba despre Iaşi, am aflat de la colegul-jurnalist că, la intrarea în oraşul meu, apar micile întreprinderi, depozitele, centrele comerciale. Imaginea, mai spune el, este a unui “oraş în plin avânt economic”, împânzit acum de lucrări edilitare, dar care priveşte spre Vest.
Când vine vorba despre Iaşi, revolta îmi devine şi ea firească. Lucrările edilitare sunt acolo în fiecare an, de zece ani. Niciodată făcute după un plan. Niciodată cu un final. Sunt aceleaşi ”mari proiecte”, fluturate prin faţa ieşenilor în toate campaniile electorale. Sunt aceleaşi ”modernizări” pentru care oraşul a fost îndatorat, în 2007, timp de 22 de ani, cu 50 de milioane de euro. Banii s-au topit. Au rămas doar datoria noastră şi veşnicele şantiere.
Când vine vorba despre Iaşi, mai citesc că ”romanticul bulevard care porneşte de la Palatul Culturii, trecând pe lângă Trei Ierarhi, Mitropolie, este în plină refacere”.
Când vine vorba despre Iaşi, acel romantic bulevard Ştefan cel Mare a fost mutilat de la un capăt la altul, după ce zeci de tei, sufletul oraşului, au fost smulşi din rădăcini, în primăvara asta. E acelaşi bulevard, demult romantic, umplut de salc