Am sperat, recunosc sincer, că Manchester United o va putea încurca pe Barcelona în finala UCL. N-am sperat însă decît 10 minute, după care m-am lămurit că războiul în care s-a angajat Utd. e pierdut. Pentru că nu vei cîştiga niciodată, indiferent de adversar, dacă n-ai mingea, dacă nu ţii de ea. Or, majestuoasă şi irezistibilă, Barça a reuşit să confişte mingea şi, drept urmare, să se impună categoric. Adevărată maşinărie de pase, ea merita să se desprindă chiar mai clar în con di ţiile în care s-a jucat într-un singur sens. Către poarta lui Ed win van der Sar.
Depăşiţi net, uneori şi umiliţi, învinşii n-au abdicat însă de la tradiţionalul fairplay englezesc. “Barcelona practică un fot bal extraordinar”, a admis Vidici, pentru ca însuşi Ferguson să certifice că “am întîlnit cea mai puternică echipă din viaţa mea”. Forţat şi stînjenit, zîmbetul lui Sir Alex de după partidă a rezumat neputinţa formaţiei insulare. Ajungea să priveşti chipul managerului obişnuit cu triumfurile ca să-ţi dai seama ce s-a petrecut pe
Wembley.
Mi-a părut rău pentru Manchester, dar mai ales pentru Van der Sar, aflat la ultima apariţie pe gazon. Apropiindu-se de 41 de ani, pe care-i va împlini pe 29 octombrie, acesta a părăsit terenul sîmbătă seara ca să-şi ocupe locul arvunit în legendă şi, deopotrivă, în istorie. Întrucît a cîştigat tot ce era de cîştigat, 26 de trofee, între care de două ori Liga Campionilor, cu Ajax în 1995 şi cu Utd. în 2008, cel desemnat în 4 rînduri goalkeeper-ul number one al Europei, ba şi recordman al selecţiilor (130) în “naţi onala” Olandei, a ieşit din scenă cu fruntea sus. Încărcat de glorie.
Evident că, visînd la o altă finală şi la un alt final, eşecul londonez l-a întristat. Nu l-a făcut însă să-şi piardă cumpătul. Strunindu-şi amărăciunea, s-a mulţumit să declare doar “cred că am jucat un meci prea mult în cariera mea”.
La într
