Romanul american - ca oricare membru al oricarei diaspore - ramine, in esenta, un exilat si sufera, prin urmare, de toate automatismele comportamentale ale acestei categorii: sensibilitate excesiva, grefata pe suspiciune, mania persecutiei, vaga ostilitate si rigiditate fata de tara de origine, complex obscur de marginalizare. Sint bintuit, in ultima vreme, de un gind periculos. Acela de a scrie ceva amplu si consistent despre tipologia romanului american. Pericolul vine din trei directii principale. Mai intii, nu exista un tipar omogen al romanitatii in Lumea Noua. Homo valachus este, peste Ocean - ca si in tara de altfel -, tot atit de variat precum americanitatea insasi. El traieste prin grila identitatii personale si foarte putin in postura de comunitate. Apoi, observatiile mele mentaliste se intemeiaza pe o experienta destul de indepartata cronologic (de aproape cincisprezece ani), cind marea majoritate a romanilor americani provenea din rindurile refugiatilor politic de dinainte de 89, indivizi cu un profil psihologic indiscutabil diferit de cel al tinerilor studiosi sau muncitori care au invadat sistemul yankeu in ultimul deceniu. In sfirsit, romanul american - ca oricare membru al oricarei diaspore - ramine, in esenta, un exilat si sufera, prin urmare, de toate automatismele comportamentale ale acestei categorii: sensibilitate excesiva, grefata pe suspiciune, mania persecutiei, vaga ostilitate si rigiditate fata de tara de origine, complex obscur de marginalizare. Un studiu tipologic i-ar putea exacerba pornirea spre alienare. Ca atare, am ajuns sa amin nepermis de mult amintita intreprindere. Imi citesc si recitesc - din 1995 incoace -, la inceputul fiecarui an, "fisele de caz" pe care le-am alcatuit in Arizona si Texas, fara a ma hotari totusi sa le dau un continut analitic mai solid. La inceputul lui 2011, citeva astfel de "fise" mi-au retinut, iata, atent