Sînt o consumatoare, postrevoluţionară, înrăită de taxiuri. Evoluţia taximetriei neaoşe s-a suprapus cu istoria mea de consumator şi cu creşterea propriului copil. Imediat după '89, taxiurile s-au înmulţit, şi, cum bine se ştie, universalul 953 s-a diversificat în Cobălcescu, Glucoza, Titan şi Getax. Tot atunci, au apărut primele companii private, dintre care mi le amintesc pe Gedo şi Valentino - Perozzi. Acestea se caracterizau, pe lîngă impoliteţea şoferilor şi inventivitatea lor în privinţa metodelor de a trage în piept clientul, printr-o obscură mitologie a business-urilor şi investiţiilor. Despre patronii lor se zvoneau lucruri care de care mai spectaculoase, printre care evaziuni fiscale, investitori străini fantomă, patroane românce încurcate cu oameni de afaceri turci etc. Cert este că, după acea primă etapă tulbure, a urmat o a doua, să-i zicem personalizată: existau deja mai multe companii private (vreo zece), din care puteai să-ţi alegi propriul taximetrist. Şoferii păreau doritori de a avea clienţii lor stabili, pe care să-i aştepte şi să-i transporte pe parcursul unei zile întregi. Apropierea aceasta fizică, de nevoie, dădea naştere uneia "spirituale", de voie: fără să vrei, om fiind, şi vorbăreţ, aflai despre problemele şoferului sau ale şoferiţei alături de care îţi petreceai 2-3 ore din viaţă. Multe din chestiunile sociale ale zilei le percepeai, personalizat, într-un soi de autostudiu de caz, din gura taximetriştilor. Aşa am aflat, prin intermediul dlui Popescu, cel mai fidel transportator al nostru, de la Glucoza (genul de unchi sfătos), despre epoca păcălelilor private din zorii capitalismului sălbatic neaoş, apoi despre şmecheriile instituţionalizate la scară naţională (şoferul nostru era unul dintre păgubiţii de la FNI), cît şi despre condiţiile în care tinerii
angajaţi (fiul dlui Popescu) lucrează la patroni străini, la negru. De la
