„Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia” - spune un proverb şi bănuiesc că înţelepciunea populară a dat termenului de „prost” semnificaţia tradiţională de simplu la minte, necomplicat.

O astfel de lipsă de complicaţie mentală îmi evocă aproape fiecare apariţia politică a domnului Gheorghe Flutur. Existenţa publică a domniei sale se împarte între două teme favorite: omorârea găinilor suspecte de gripă aviară şi veştejirea adversarilor politici.

Când nu vorbeşte de găini, dl Flutur vorbeşte de PSD şi atunci îşi dă pe faţă toate îngrijorările provocate de evoluţiile din acest partid pe care l-ar vrea, asemenea galinaceelor care-i ies în cale, eutanasiat, pentru a nu răspândi virusul social-democrat şi prin alte medii politice.

Dincolo de resentimentele sale, justificate poate, la adresa reprezentanţilor unui partid care atunci când era la putere i-a făcut vreo patru dosare penale (dar, pe care, într-un gest de supremă mărinimie, le-a ştampilat în ultimă instanţă cu salvatorul „NUP”), se desprinde această obstinaţie cu care vicepreşedintele liberal (cât de liberal poate fi unul care-şi îndemna premierul să demisioneze pentru a fi pe placul preşedintelui democrat) abordează tema partidului de opoziţie. De parcă acesta n-ar avea şi aşa, destule belele, care vin direct din lipsa de coerenţă şi de azimut a liderilor săi, copleşiţi încă de eşecul electoral şi de urmările contondente ale acestuia, dl Flutur pune gaz pe foc: ba i-ar pune cu genunchii pe coji de nucă, ca pe nişte copii şturlubatici şi fără minte, ba ar urma ca Coaliţia să-şi adune puterile şi să-i lichideze după istoricul îndemn „pe ei că nu mai au gloanţe”. Această idee a lichidării opoziţiei, indiferent câtă boală ai avea pe ea, nu denotă, în spatele argumentaţiei, o fire prea democrată. Nici măcar una liberală. Denotă un spirit totalitar, cu nostalgii serioase în legătură cu