Maria Frandeş (13 ani) munceşte 16 ore pe zi pentru pasiunea ei: artele marţiale. Ea face naveta între Mârşa şi Sibiu. Ca să meargă la cursul de karate, adolescenta e pe drum în fiecare zi. Acasă are peste o duzină de premii naţionale, la diverse concursuri de taekwon-do şi competiţii sportive.
Când sună alarma telefonului la ora 7.00 dimineaţa, tatăl ei deja i-a pregătit o felie de pâine cu gem şi o cană de ceai. Deşi suferă de un handicap grav la spate şi este mai slab decât o scândură, Dumitru Frandeş este toată ziua cu un pas înaintea fiicei lui. „Uneori abia se trezeşte", spune acesta. Maria îşi încalţă în grabă cizmele cu trei numere mai mari, albe, acoperite de strasuri, şi fuge la şcoală. Are ore de la 7.30 până la 13.30. De trei ori pe săptămână, fie ninsoare, fie ploaie, Maria şi tatăl ei vin la Sibiu. La Cercul Militar, Maria are curs de karate.
Trenul pleacă din Mârşa la 13.20, cu zece minute înainte ca Maria să termine cursurile. Aşa că fetiţa vine cu tatăl la „ia-mă nene!". „N-avem altă variantă", spune Dumitru. Maşina îi lasă ori la intrarea în Sibiu, ori pe Bulevardul Vasile Milea, ori pe unde mai are şoferul drum. De aici, cei doi merg pe jos. Bolnav, slab ca un fir de iarbă şi cu o geacă imensă, Dumitru păşeşte înainte cu încredere. Maria îl urmează, tropăind în cizmele ei mari.
Biologia, în hol
Pe la 16.30-17.00, ajung la Cercul Militar din Sibiu. Timp de două ore, Maria îmbracă chimonoul. Este foarte ambiţioasă, are centura albastră şi vrea ca, la 14 ani, să o primească şi pe cea neagră. „Vreau două lucruri în viaţă: să conduc un club de sport şi să fiu profesoară", spune fetiţa.
„Eu o aştept aici, în hol. Mă lasă lumea, că mă cunoaşte. Stau şi o aştept până pe la 8.00, ce să fac", spune tatăl fetiţei. La finalul orelor de sport, ceilalţi copii se urcă în maşinile părinţilor şi merg acasă, unde îi aşteaptă un duş fier
