Nu e nevoie să fii lingvist ca să observi o amuzantă reorganizare lexico-semantică, produsă în ultimul deceniu în zona adjectivelor care determină termenul apă: în uzul curent a apărut apa plată (prin calc legitim, dar nu automat, dat fiind că existau în teorie mai multe alegeri posibile), în vreme ce adjectivul mineral - în sintagma apă minerală - riscă să se specializeze cu un sens impropriu, ilogic, dar tot mai răspîndit. Cred că mulţi dintre vorbitorii limbii române au constatat că există în uzul curent opoziţia plat / mineral, în care mineral e interpretat ca "gazos", "efervescent" etc.: sens total nemotivat etimologic, dar ilustrativ pentru căile imprevizibile ale evoluţiilor semantice. Povestea e simplă şi ţine de istoria obiectelor, a produselor: pe piaţa românească, pînă în 1989, apa minerală era exclusiv (sau aproape exclusiv?) carbogazoasă; una din experienţele comice trăite de mai mulţi români călători sau exilaţi prin ţări străine era să constate că au dat bani pe o sticlă cu apă numită "minerală", dar pe care o percepeau ca perfect echivalentă celei de la robinet, pentru că îi lipsea trăsătura specifică: efervescenţa. Într-o logică normală pentru cetăţenii obişnuiţi să nu creadă meritele înscrise pe etichete şi să considere că preţul trebuie regăsit în ceva palpabil şi vizibil, a da bani pe apă chioară constituia o frustrare explicabilă. După 1989, apa minerală necarbogazoasă a apărut pe piaţa românească, începînd să se răspîndească - prin preferinţe de gust, uneori şi prin tendinţa de a urma o modă occidentală. Sintagma care s-a impus pînă la urmă pentru a desemna noul produs poate fi considerată încă o dovadă a rezistenţei francofoniei româneşti: apă plată (�cară sticle cu apă plată românească", Evenimentul zilei 20.10.2003) - calchiază fr. eau plate. În concurenţă cu plat, mai există totuşi, în stilul colocvial, şi formula fără bule: �ei ţin po