Craiova, undeva prin 1978. Un copil de clasa a şaptea mergea regulat la meciurile Universităţii, pe stadionul care atunci se numea "Central". Duminica, integral, sâmbăta sau miercurea, doar câte o repriză, că orele erau după-amiaza. Dacă săreai gardul prin spate, pe la Bălcescu, şi o rupeai la fugă pe Bucovăţ în jos, în vreo zece minute puteai să intri pe gratis în peluza cu tunel, dinspre Agronomie.
Copilul de atunci era cel care acum scrie aceste rânduri. Prin octombrie, am chiulit într-o sâmbătă. Dar n-am dat fuga la stadion unde Craiova juca, pare-se, cu Bacăul, ci am mers într-o sală a Internatului, unde vreo 30 de băieţi se înghesuiau în faţa unui ecran alb-negru. Se televiza Gloria Buzău - FC Baia Mare şi puştiul de atunci cam schimbase creta. Tricoul era tot albastru, dar în loc de albul cu care scriam şaptele lui Zoli Crişan (băimărean, ironia sorţii) sau 11-le lui Cârţu, luasem cretă galbenă şi scrijeleam acum 5-ul lui Koller sau 9-le lui Rozsnyai. Baia Mare avea galben-albastru şi aşa se cădea. Baia Mare captiva în orice meci, iar televiziunea se înghesuia s-o transmită. În acea etapă, meciul de la Buzău fusese preferat în ultimul moment derby-ului Sportul Studenţesc - Steaua de pe "Republicii".
Prin aprilie, noul coup du Foudre, Baia Mare, venea pe Central. Culmea, miercurea. Am sărit gardul, chiar dacă matricola îmi fusese notată de portar. Am mers să-i văd pe viu. Craiova a câştigat cu 1-0, gol Mitică Marcu, dar Baia Mare a jucat frumos şi a ratat enorm. La întoarcere (tot peste gard), am fost poftit în biroul directorului, fratele lui Ştefan Andrei, în acei ani ministru de externe. Mi-a dat 3 lei. Atât costa un tuns la zero la Lido, frizeria din colţ, în anii în care adolescenţii purtau pantaloni evazaţi şi se străduiau să-şi tragă părul peste urechi.
Anul următor Baia Mare a revenit la Craiova pentru cel mai frumos meci al campion