De ani buni, cand incepe campania electorala, pe mine ma apuca tristetea. De ani buni - si o sa va spun de ce -, asociez campaniile electorale tragediei. De ani buni: iar asta inseamna, mai exact, din anul 2000.

Atunci, aflat in campanie electorala, a murit Laurentiu Ulici. Senatorul - ca era senator si candida ca sa se mai aleaga o data. Criticul literar - ca era critic literar. Mentorul - ca era si mentor al promotiei literare pe care el insusi o botezase 90. Ulici era un impatimit al jocului si al jocurilor. Juca orice, oriunde, oricand, cu oricine. Juca sah, daca avea o tabla de sah si un partener, juca bridge daca se gasea intr-un context de patru oameni, se juca de-a ghicitul scriitorului din doar cateva intrebari, cand nu avea la indemana nici tabla de sah, nici carti de joc. N-am de unde sa stiu ce facea Laurentiu Ulici cand era singur, dar banuiesc ca nascocise si jocuri pe care le putea juca doar cu el insusi.

Indeobste, Ulici castiga. Iar cand nu castiga se intarata si isi lua, nesmintit, revansa. Un singur joc l-a pierdut definitiv, la o singura infrangere n-a mai putut face recurs. A fost un joc colectiv, care se joaca la cativa ani odata, un joc politic: "de-a alegerile". In acceptiunea majoritatii jucatorilor politici, specificul jocului "de-a alegerile" este faptul ca regula acestuia este ca nu are nici o regula. Din acest punct de vedere, Laurentiu Ulici facea figura aparte: omul avea regulile lui si pentru jocul politic. Aceleasi pe care le aplica in viata de zi cu zi, aceleasi pe care le respecta in viata literara. Lucruri simple: bun-simt, respect, demnitate, decenta si alte cateva fleacuri din aceeasi categorie de valori. Asa ca, una peste alta, era firesc ca Ulici sa piarda jocul "de-a politica". Pentru ca nu poti castiga cand tu opui bunul simt - mitocaniei, respectul - batjocurii, cand joci dupa reguli iar ceilalti nu re