* Viaţa e un miracol/ Zivot je cudo (Franţa, 2004), de Emir Kusturica. U n tip bate la o uşă. Nu-i răspunde nimeni, dar dinăuntru se aud zgomote. Tipul insistă. Uşa-i zboară în faţă şi în prag apare un urs. Despre acest urs se pot spune mai multe lucruri: că e supărat pentru că tipul a întîrziat la masă; că a început fără el; că totuşi îi pare bine să-l vadă - s-a grăbit atît de tare să-i deschidă, încît n-a mai apucat să-şi şteargă sîngele omenesc de pe gheare şi de pe bot; şi, în primul rînd, că tehnica lui de a intra în scenă e o versiune mai subtilă, mai discretă a tehnicii lui Emir Kusturica. La urma urmei, ursul pare să cunoască fineţurile tragerii de timp - regula care-ţi cere să numeri în cap pînă la 10 înainte de a intra în forţă, mormăind şi spărgînd uşi; spre deosebire de Kusturica, care, cel puţin în prima oră de film, intră în secvenţe ca bila în popice, fixînd definitiv regulile pe care le urmase şi în filmul lui precedent, Pisică albă, pisică neagră. De exemplu, cel mai bun mod de a-i face cunoştinţă spectatorului cu trei personaje noi este să-i arăţi pe cei trei într-o maşină, ascultînd muzică tare, uitîndu-se oriunde, mai puţin la drum şi, în general, făcînd ca toţi dracii. Ca deschidere de secvenţă, n-ai putea să găseşti o mutare mai bună decît a) un foc de armă tras în aer, b) nişte obiecte date de toţi pereţii, şi bineînţeles c) apariţia unor lăutari porniţi - atît de porniţi, încît spectatorul poate să se întrebe ce pedepse teribile i-ar aştepta, pe ei şi pe cei dragi, dacă ar îndrăzni să se oprească. Şi dacă un personaj negativ trece pentru cîteva secunde printr-o scenă, el nu poate să treacă pîş-pîş, trebuie să fie cu alaiul şi taraful după el, trebuie să călătorească pe botul unei locomotive şi să prizeze cocaina întinsă în calea lui, pe şine, de doi acoliţi. Presupun că, dacă-i arăţi această ultimă imagine unui cinefil care încă n-a vă