Judecând simplist lucrurile, controalele de la frontieră la care sunt supuse transporturile de mărfuri din Olanda ar putea să pară o „replică” la refuzul Þărilor de Jos de a include România în Spaţiul Schengen. Orice observator atent ar putea să constate că presiunea exercitată de instituţiile responsabile româneşti are o justificare pertinentă.

Olanda - prin portul său Rotterdam- este „poarta de intrare” a celei mai mari cantităţi de droguri şi produse dăunătoare spre Europa. Unii specialişti estimează chiar un procent de peste 70%, justificat de imposibilitatea practică de a se efectua un control exigent şi eficient al enormelor cantităţi de marfă provenită din toate colţurile lumii care intră prin Rotterdam.

S-ar putea spune că Olanda reprezintă, pentru această categorie, cea mai mare aşteptare de risc a întregii Uniuni. Suspiciunile sunt alimentate şi de liberalismul excesiv pe care-l manifestă autorităţile olandeze faţă de drogurile aşa zis „uşoare”, atitudine care i-a împiedicat şi pe unii dintre mai tinerii noştri politicieni, dornici să o ia drept model. O ţară în care drogurile se comercializează şi se vând liber în cafenele şi farmacii nu este deloc garantul unei politici exigente de combatere a acestui flagel. Reţeaua- legală- de desfacere de aici se alimentează din aceleaşi surse din care iau şi drogurile mai puţin uşoare, astfel încât suspiciunile româneşti cum că Olanda este parte a unei filiere internaţionale - chiar dacă România nu este o destinaţie majoră de desfacere - sunt cât se poate de îndreptăţite. Mai mult, autorităţile de la Bucureşti sunt confruntate, nu de azi de ieri, cu o puternică evaziune fiscală în domeniul produselor horticole. Se apreciază că doar 10% din florile şi plantele aduse din Olanda- cel mai important producător - sunt taxate corespunzător, cea mai frecventă formă de intrare în ţară a acestora fiind firmele-fan