Existenta sfintului e un lung exod din boala. Trupul sfintului devine tamaduitor tocmai prin faptul ca el este semnul unei maladii invinse. Mintuirea semnifica o definitiva vindecare. In fond, sfintul e un lepros care se recunoaste astfel, fara sa fie insa recunoscut. Cu leprosul ne intoarcem in timp, pina in secolele XI-XIII. Epidemia de lepra tine de un Ev Mediu timpuriu. Treptat, lepra va fi perceputa ca o boala a individului, care-l stigmatizeaza si-l exclude. Intre comunitate si nefericitul atins de lepra, oamenii sanatosi ridica bariere, care exprima o spaima statornica. Leprosul e raul incarnat. El isi anunta prezenta malefica sunind dintr-un clopotel; poarta o coada de vulpe (simbol al vicleniei), pentru a fi de indata recunoscut. Multimea se fereste din calea lui, iar el ocoleste asezarile aglomerate, ratacind intr-un spatiu al nimaniu, spatiul deznadajduit al maladiei sale. In afara cetatii se intind largi pustiuri, vizitate de ostirile Raului: monstri famelici ce-l recunosc pe lepros drept unul de-ai lor. Cu toate acestea, leprosul e o figura ambigua, dezvaluind ambivalenta raului. Cu el atingem o redutabila dezbatere morala, ce a obsedat constiintele veacului de mijloc. Daca leprosul isi poarta solitar pedeapsa, inscrisa implacabil pe trup, el plateste un pacat. Dar al cui? Unul numai al sau ori un pacat colectiv, la care fiecare ia parte? Raspunsul, indelung deliberat, il va absolvi de vina sa, dar il va face purtatorul vinei tuturor. Toti oamenii sint vinovati, insa Dumnezeu, in bunatatea sa, distribuie raul unui numar rezonabil de oameni. Va proceda, totusi, in asa chip incit raul sa aiba o stralucire, o limpezime, infinit elocvente. Raul, departe de a fi ascuns, e vizibil pentru toti, ca o lectie morala, in fata careia reluctanta e inutila. Lepra desparte, dar, in acelasi timp, unifica. Daca toti oamenii sint vinovati, toti oamenii sint, mai mult sau