Înainte de a pleca la cursul de limba engleză din Anglia, îmi propusesem să ţin un jurnal pe care să-l transform apoi într-o cărticică, gen "Mulţumim Domnului că e duminică", publicată de colegul meu maiorul Laurenţiu Sfinteş după cursul lui de limba engleză din Canada. Nu trebuie câtuşi de puţin concluzionat că orice cursant militar român în Occident are tendinţa de a-şi descrie livresc experienţele, dar cred că este în continuare visul oricărui ofiţer post-decembrist să plece la un curs, din orice domeniu, cu condiţia să fie cât mai lung şi într-o ţară occidentală, deoarece aceasta însemna: un trai excelent, mai mult decât confortabil şi fără prea mult efort pe toată durata cursului, obţinerea de puncte serioase la dosarul personal ce deveneau importante în situaţia unei promovări, un câştig (uneori consistent) în bani, ca urmare a economisirii drastice a diurnei, iar pentru unii (printre care m-am numărat şi eu) o preţioasă deschidere culturală. Pentru toate aceste motive, efortul unei intervenţii la decidenţii asupra listelor de plecare la curs în străinătate, dincolo de rezultatele testelor de limbă engleză şi psihologice (adică o pilă sau o şpagă), părea justificat pentru majoritatea ofiţerilor români, deoarece ei erau conştienţi că fără aceste cursuri (sau poate participarea la un exerciţiu NATO/PfP) nu prea aveau şanse de a vedea Occidentul (era prin 1996 - 2002) sau de a promova ulterior în carieră.

Am fost surprins încă din prima zi de perfecta organizare şi pregătire a tuturor activităţilor necesare pentru desfăşurarea impecabilă a cursului pentru toţi cei peste patruzeci de ofiţeri veniţi din ţări est-europene (unii poate pentru prima dată în Occident) să înveţe limba engleză la ea acasă: totul era scris şi explicat pe hârtie, totul era planificat cu mult bun simţ, programul (masă, cursuri, pauze, deplasări, teste) se desfăşura la fix, singurul