Cu cine ramanem? Dar expozitia Ion Dumitriu de la Galeria Posibila pu­ne si o problema pe care, cu intregul lor tumult de consa­crari provizorii si precare, expozitiile si evenimentele ar­tis­tice actuale tind sa o oblitereze: anume cine, de ce si cum reuseste, in arta timpului nostru, sa supravietuiasca propriei disparitii fizice? Care dintre artistii importanti, re­cent disparuti, au continuat si continua sa fie prezenti pe scena artistica a anilor nostri? Prin ce mecanisme si pro­ce­dee? Fireste, daca ne-am supune superficial cano­nu­lui cultural curent, nici nu ar mai fi nevoie sa cautam su­pra­vietuitori; o civilizatie a consumului si efemerului pre­cum cea actuala nu mai are nevoie de transgresori catre eternitate. Pare greu de imaginat ca oamenii care au mers cu metroul, au fumat Carpati si au privit Telejur­nalul, la fel ca si aceia care se aprovizioneaza din hiper­mar­keturi bulgaresti, beau cafea decofeinizata, au cre­dite bancare si trei telefoane mobile pot sa faca un salt transistoric din cotidian catre etern. La prima vedere, tot ceea ce este e facut pentru a fi devorat fara rest de ma­xi­larul aici si mestecat pana la indistinctie de mandibula acum. Persistenta si influenta unei opere dincolo de via­ta autorului ar fi, prin urmare, doar un accident lipsit de con­secinte semnificative, usor de deconstruit in com­po­nen­tele sale de interese economice si politice. N-ar fi eternitate reala, ci un simplu aranjament de culise al celor ramasi in viata. Viteji sunt cei ce gandesc asta, doar pana cand realizeaza ca in spatele lor se strange, cu vremea, un munte de efemeride de acest fel. Iar sin­gura justificare a acestui munte ar fi rezistenta lui la apele repezi ale timpului. Realitatea arata ca aceasta re­zistenta nu numai ca exista, ci este uneori surprin­za­toa­re, la fel ca si reversul ei, stergerea galopanta de pe pre­zentul vizualului nostru a unor mar