Intr-o lapidara autobiografie, Mihai Stanescu spunea: “M-am nascut in 1939. Studiile le-am inceput mult mai tarziu in Buzau - oras cu 100.000 de locuitori si 4 taximetre. Am absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, in 1966. Am colaborat la publicatii serioase (Urzica, Playboy), insa nu sunt prea cunoscut. In schimb, eu cunosc multa lume, pentru ca am calatorit mai mult decat ma asteptam”. Cel care (potrivit lui Andrei Plesu) “a scris, in ultimii ani, istoria comica a unei tragedii si a reusit sa pastreze firescul rasului intr-o lume smintita si sa supravietuiasca senin in plin dezastru, ajutandu-ne pe toti sa supravietuim” isi continua opera de supravietuire si ne pofteste sa tragem cu ochiul la ea.
- Domnule Mihai Stanescu, sunteti normal? In aceasta tara ciudata, aveti impresia ca ati fost vreodata normal sau macar o sa fiti?
- Am fost si sunt normal. Bineinteles, cat se poate. Daca o sa fiu in continuare, insa, n-am de unde sa stiu. Indiferent de vreme, ploaie, canicula, dictatura sau democratie, eu mi-am facut treaba. M-am comportat intotdeauna ca un om liber, iar un om liber este in primul rand normal, nu-i asa? Am spus ce gandeam, am gandit ce-am spus si am desenat fara autocenzura. Asa ca nu e de mirare ca m-au interzis in ‘82 si ‘85...
- Cine v-a interzis?
- Ei, cum cine? Ei!... Am cerut atunci sa mi se aprobe tiparirea unui album, dar mi s-a spus ca nu e momentul. Drept urmare, am inteles si am pregatit un altul, intitulat Acum nu e momentul, pe care l-am multiplicat la Biblioteca Americana si la Uzina de Mecanica Fina, in biroul directorului, unde se afla un copiator. E adevarat ca multi gandeau despre mine ca sunt ori nebun, ori securist. Cum am spus, nici macar anormal nu sunt. Apropo! Mi-am vazut, cum se spune, dosarul de la Securitate. Iar acolo, intr-unul dintre ele, care poarta titlul “Mircea-evazionis