E interesant de observat cum un sport naţional urmează, în mare măsură, soarta şi starea naţiunii respective. Iată, la noi, ceea ce se petrece în fotbal spune destul de multe şi despre societatea românească, în general.
Evident, fotbalul românesc e lipsit de proiect. El se bazează pe conjuncturi, mai mult sau mai puţin abil exploatate, fără viziune de viitor. Centrele de copii şi juniori sunt mereu în paragină atunci când nu lipsesc cu desăvârşire. Cluburile mari îşi completează efectivele mai mult de la cluburile mici şi mai puţin din propriile pepiniere. Se seamănă prea puţin ca să se culeagă mare lucru.
Fotbalul românesc e acum bazat pe importuri haotice. Cumpărăm mai mult decât vindem, balanţa comercială e clar dezechilibrată. Cumpărăm oricum, orice, de oriunde. Jucători, antrenori, secunzi, preparatori fizici. Cumpărăm după ureche, după o bandă video, cumpărăm online. Uneori nu ne place produsul şi-l trimitem înapoi imediat ca pe un sacou la care am descoperit o pată pe rever.
În felul ăsta, cluburile se depersonalizează. Ajung o adunătură de mercenari care aleargă mai puţin pe teren şi mai mult de la o echipă la alta. Clubul, altădată fanion al unui oraş sau al unei regiuni, devine din ce mai mult doar simbolul unui milionar, ornat cu câteva prezenţe cu nume exotice. Brazilienii din Cluj joacă împotriva sârbilor din Timişoara. Asta scade din ambiţie, din implicare, din reprezentativitate, din tradiţie. (Ştiu, şi în ţările cu fotbal mare cluburile sunt pline de străini, dar aţi văzut cum arată naţionala acestor ţări? Oare de ce?)
Fotbalul românesc funcţionează de multă vreme doar în România. Suntem mari şi tari la Vaslui sau la Galaţi, dar ne prăbuşim imediat ce trecem graniţa. Lipsesc experienţa, strategia, adecvarea la aerul tare al competiţiei din Europa, lipseşte implicarea, lipsesc loturile cu suficienţi juc