Mergeam odată împreună cu doi amici polonezi printr-un orăşel american din New Mexico, cu străzi nesfîrşite. Era la vremea prînzului, soarele ardea devastator, ieşiserăm din campus şi căutam un loc cît de cît decent să mîncăm. Wojciech şi cu mine eram lihniţi, plictisiţi şi ne lamentam întruna. Kris, care făcea pe nepăsătorul, excedat, ne-a aruncat deodată – mai în glumă, mai în serios: „Dacă eraţi la Auschwitz, ce făceaţi?”. Lăsînd la o parte dubiile (oarecum legitime) în legătură cu calitatea bancului, Kris lovise, cel puţin în direcţia mea, în plin. Tot asta mă-ntreb şi eu de cîte ori mă pune la pat vreo răceală, cînd mi-e foame, cînd mi-e frig, de cîte ori am de cărat ceva şi mă dor mîinile şi simt că nu mai pot, de cîte ori urlu de durere cînd mă lovesc, ori de cîte ori mă simt la capătul puterilor. Nu compun scenarii, am oroare de şi evit patetismele de orice fel. Nu sînt melodramatic. Sînt perfect conştient de stupiditatea seriozităţii cu care-mi repet, obsesiv, întrebarea. Dar nu-mi iese din cap, revine ceas de fiecare dată. Ce-aş fi făcut „acolo“? Ce s-ar fi ales de mine? Răcesc uşor; aş fi trecut prima iarnă? Cît aş fi rezistat? Probabil foarte puţin sau deloc – „ăia“ s-ar fi prins repede cu cine au de-a face. Şi dacă, Doamne fereşte!, ar fi iar ceva – nu cred că există evreu care să nu-şi pună întrebarea –, cum aş scoate-o la capăt? Toată copilăria mi-au împuiat capul la şcoală cu poveşti despre eroi (comunişti, dar nu asta conta) torturaţi la Doftana sau „în hrubele Siguranţei“ şi care nu scăpau nici pîs, tăceau mîlc, orice le-ar fi smuls, oricît i-ar fi ars. Tari în crezul şi în credinţa lor (absurdă?), ei nu-şi trădau tovarăşii. Mi-era o ruşine cumplită, mă făceam mic în banca mea: nu ţin la durere, cedez imediat, mi-e frică, n-am stofă de erou – de martir, cu atît mai puţin. Ştiam că n-aş fi rezistat nici cinci minute, doar mă lua cu leşin, plî