Nu cred să existe scrisori între Valeriu Cristea şi mine datând din "întâia mea existenţă literară" - terminată la sfârşitul anului 1973. Ce rost ar fi avut să ne scriem când ne vedeam aproape zilnic? La numărul 15 al bulevardului Ana Ipătescu, doar un etaj ne despărţea... Abia în toamna lui 1992 am avut posibilitatea materială (şi psihică, de altfel) să fac o primă călătorie în România post-revoluţionară. Mi-am revăzut o mulţime de confraţi şi prieteni, persoane de cincizeci şi mai bine de ani, ca şi mine - fără a-l întâlni şi pe Valeriu. În prima scrisoare primită la Paris de la el, câteva luni mai târziu, ţine să se explice: Te rog să nu interpretezi greşit: aş fi vrut să ne întâlnim, dar atunci eram într-o stare proastă iar tu ai stat foarte puţin.
Pe soţii Cristea abia de-i văzusem prin arrondismentul XV parizian, într-un voiaj dinspre finele domniei lui Ceauşescu. Cuplul se arăta nerăbdător să părăsească Oraşul Lumină. Blocajele lor îmi erau cunoscute încă de la Bucureşti, şi le respectam, fără a-mi pune întrebări, ca mişcări din adânc al fiinţei umane în legitima sa autonomie. Eu însumi, descins la Paris în dimineaţa zilei de 31 decembrie 1973 după două luni îmblânzite de luminile Italiei (Perugia, Roma, Florenţa, Trieste), m-aş fi putut bloca, optând pentru revenirea neîntârziată la matcă, dar nu aveam s-o fac decât douăzeci şi nouă de ani mai târziu, definitiv...
Întâia scrisoare este datată 3 februarie 1993:
Salut, Ilie!
Ce crezi că fac acum, marţi 2 februarie a. c., seara? Stilizez cu râvnă traducerea romanului tău, în calitate de umil redactor la editura Cartea Românească. Pe anumite bucăţi, traducerea e bună, pe altele însă - lasă de dorit! Fac tot ce pot, sper să iasă bine, chiar dacă nu va fi aşa cum ai fi scris tu romanul în limba română. Magdalena Bedrosian e foarte interesată de