Există o nostalgie a timpurilor comuniste? Există riscul ca aventurieri demagogici să urce pe creasta valului de frustrări populare şi să primejduiască întreg edificiul democratic?

Sunt câştigurile pluralismului reversibile? Ne putem aştepta la avansul unor mişcări de tip peronist?

Când examinăm rezultatele sondajelor de opinie realizate gratuit de CSOP în colaborare cu IICCMER este bine să ne reamintim că ele reflectă emoţii şi atitudini relativ fluctuante, reacţii mai mult sau mai puţin spontane, mai mult sau mai puţin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, însă nu trebuie fetişizate. Raportarea cetăţenilor României la comunism nu este nici univocă, nici monocromă. Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, autorul recent apărutei cărţi "Transilvania roşie", un ecosistem social. El a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivităţii. Când se prăbuşeşte un întreg sistem de valori este normal să apară derută şi stupoare. Problema se agravează în condiţiile în care trecutul este considerat o povară inutilă, iar confruntarea perioadelor traumatice este privită drept un exerciţiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politică, nu ca o condiţie indispensabilă a normalităţii democratice.

În pofida ispitei de a blama democraţia pentru toate tensiunile actuale, nu cred că aceşti nostalgici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un comunism real, ci după unul romantizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu este obligatoriu este interzis. Nu cred că există mulţi cetăţeni în lumea post-comunistă care să regrete frontierele închise, monotonia universalizată, plictisul, cozile, duplicitatea la care eram în fond cu toţii condamnaţi. Libertatea este o condiţie care ni se pare de la sine înţeleasă atunci când o avem, îi simţim lipsa însă, psihologic şi, uneori, chiar fizic