Cînd muzica începuse să mă intereseze cu adevărat la vîrsta candorii totale, credeam că a fi muzician înseamnă ceva atît de cuprinzător încît eşti în stare să cînţi la (mai) toate instrumentele, să compui şi să dirijezi.

Specializarea mi se părea o chestiune de detaliu obscur – vedeam limpede că unii cîntau la pian, alţii la vioară, alţii la violoncel sau la clarinet, dar credeam că plecarea fiecăruia spre un anume instrument este o decizie personală, luată din motive neclare. Aşa credeam cînd eram copil. Mai ales că primele nume mari de muzicieni despre care am început să aflu cîte ceva făcuseră de toate foarte bine (şi instrumente şi dirijat şi compoziţie): Mozart, Enescu, Beethoven. În mintea mea, talentul muzical era unul şi acelaşi pentru toţi. Nu exista vreo diferenţă între talentul pentru pian, vioară, violoncel sau harpă, între talentul pentru compoziţie sau cel pentru dirijat. Nu mai ţin bine minte cînd mi s-a spulberat această convingere infantilă, dar mi-am reamintit de această frumoasă naivitate chiar astăzi. Imediat, mi-a mai revenit o amintire, ceva mai recentă. La una din trecutele ediţii de Festival Enescu (cred că în 2009, dacă nu în 2007), Maxim Vengerov a fost invitat doar ca dirijor. Mi-amintesc bine, a dirijat simfonia a V-a de Beethoven. Atunci, m-am speriat: mă întrebam cum de poţi face să sune mediocru o muzică absolut genial compusă. Imediat după ce a pus bagheta jos, în toiul aplauzelor, Vengerov a luat un microfon şi a spus ”Data viitoare mă voi întoarce cu vioara”. Am spus imediat ”Slavă Domnului!” şi l-am aplaudat frenetic. Nu ştiam că, în urmă cu mai mulţi ani, cînd Vengerov începuse să apară şi ca dirijor şi ca solist, cu ocazia unui concert pe care l-a încheiat tot cu Simfonia 41 de Mozart la Londra, cronicarul muzical de la ”Time” îşi încheia cronica astfel: ”Maxim, învaţă să dirijezi cît vrei, dar nu abandona vioara, te rog”. @