„Mai vrei?“ mă întreabă Erika, în timp ce ochii ei albaştri îmi sfredelesc capul. Polonicul e în aşteptare, jumătate cufundat în supa gustoasă şi clară. „Nuuu“, zic, şi-i mulţumesc cît pot eu de frumos. „Cu plăcere“, îmi spune simplu femeia, iar polonicul rămîne cufundat definitiv în zeama aurie.
Am rămas complet descumpănită. Aveam vreo douăzeci şi ceva de ani, eram pentru prima oară la masă la această doamnă, crescută într-un mediu protestant, şi toate amabilităţile orientale cu care eram obişnuită erau făcute praf. Sigur că mai voiam supă! Sigur că mă aşteptam la inevitabilul joc al poftirii şi al refuzului, al retragerii sfioase şi al înaintării amabile, al ofertei refuzate fals şi al reîncărcării farfuriei, indiferent de răspunsul invitatului. Sigur că mă aşteptam la toate astea. Dar – nimic, pauză, zero. Supă ioc, efendi, hanîm, madam. Am spus „nu“, iar răspunsul meu a fost respectat.
DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Păi, domnule, în lumea asta în care am crescut, un „nu“ la masă e cel puţin un „poate“, un „hai, încă puţin“ sau de-a dreptul un „da“. Ospitalitatea e agresivă, iar gestul de a refuza o chiftea în plus – de-a dreptul o jignire. Lumea se strînge la masă, iar datoria gospodinei gazde e să-i ghiftuiască pînă la refuz pe toţi invitaţii. Eşti literalmente obligat să mănînci şi d-aia, şi d-aia, şi ciorbă, şi musaca, şi murături („n-ai mai mîncat aşa gogoşari muraţi în viaţa ta!“) şi salată boeuf („hai, că e uşoară, e cu pui“) şi tort, şi prăjitură. Cum îţi rămîne farfuria aproape goală, pac! Cineva se va învrednici să-ţi mai dea o porţie. Vei fi silit să accepţi prima oară o palincă sau o ţuică („ia uite ce bună e, face biluţe, e făcută în casă, nu te doare capul“) iar ţoiul îţi va fi umplut de fiecare dată cu entuziasm, de către producătorul matrafoxului, din ce în ce mai
