De câte ori ajungem împreună într-o capitală, Emil mă supune ritului iniţiatic al cârciumii sfinte. Celebru întotdeauna prin ceva, aşezământul în chestie se presupune a da un gust metafizic mâncării şi băuturii, chiar şi apei plate. Una e să mănânci un picior de pui cu piure la tine acasă sau oriunde în altă parte şi alta e cotolanul de poulet consumat la Le Père Claude.
“Aici venea Chirac”, mă anunţă Emil. Într-adevăr, la intrare e înrămată poza ex-prezidentului, la masă cu nevastă-sa . Îl recunosc într-o ramă şi pe Alain Juppé, ancien premier ministre, foarte fericit la Le Père Claude, nu ştiu dacă în timp ce era anchetat de DNA-ul francez.
Înăuntru, ce să zic. Serviciul prompt şi flexibil, mâncarea bună, dar subsemnatul, lipsit de simţul sacrului, nu-l prea deosebeam pe Taica Claude de localurile pariziene profane în care mai fusesem şi eu de-a lungul anilor. Şi, fireşte, greşeam.
La un moment dat, mă duc să mă reculeg. Locul era la subsol, coborai pe o scară în spirală. Două uşi de lemn roşiatice, una în faţă, una în dreapta, pe care stătea scris: Messieurs, Dames. Distanţa între uşi, circa 1,5 m.
În firida dintre ele, ţine-mă Doamne, care botezi cu foc şi Sfinte Ioan, botezător cu apă, un pişoar. Alb, curat, cu pastile dezodorizante verzi.
Voi ce citiţi aceste rânduri, închipuiţi-vă cu puterea gândului: dacă eu începeam să utilizez instalaţia, în orice moment putea să apară o doamnă. Ca să intre în locaşul Dames, trebuia să ajungă cam la 30 cm în spatele meu şi pe urmă să deschidă uşa. Cum te simţi urinând cu o femeie în spatele tău?
Nu ştiu, căci am avut norocul să fie liberă cabina Messieurs.
Emil nu l-a avut.
Când m-am întors la masă, m-a întrebat ce s-a întâmplat, căci eram schimbarea la faţă întruchipată. “Du-te jos”, zic. “Da` ce e acolo?” “Ai să vezi. Sau n-ai să vezi ce-am văzut eu şi atunci înseamnă
